14  Căci va fi ca atunci când un om, urmând să plece într-o călătorie, și-a chemat sclavii și le-a încredințat averile lui. 

15   Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui; apoi a plecat. Imediat, 

16    cel ce primise cinci talanți s-a dus și a făcut negustorie cu ei și a câștigat alți cinci. 

17   Tot așa, cel ce primise doi a câștigat și el alți doi. 

18    Dar cel ce primise unul s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns acolo argintul stăpânului său.

19    După mult timp, stăpânul acelor sclavi a venit și a început să-și încheie socotelile cu ei. 

20    Cel ce primise cinci talanți s-a apropiat și a adus încă cinci talanți, zicând: „Stăpâne, mi-ai încredințat cinci talanți. Iată, am mai câștigat încă cinci!“. 

21  Stăpânul lui i-a zis: „Bine, sclav bun și credincios! Ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune responsabil peste multe! Intră în bucuria stăpânului tău!“.

22    S-a apropiat apoi și cel ce primise doi talanți și a zis: „Stăpâne, mi-ai încredințat doi talanți. Iată, am mai câștigat doi!“. 

23   Stăpânul lui i-a zis: „Bine, sclav bun și credincios! Ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune responsabil peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!“.

24    S-a apropiat și cel ce primise un talant și a zis: „Stăpâne, am știut că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat, 

25    așa că mi-a fost teamă și m-am dus să-ți ascund talantul în pământ. Iată aici talantul tău!“. 

26    Stăpânul lui, răspunzând, i-a zis: „Sclav rău și leneș! Ai știut că secer de unde n-am semănat și că adun de unde n-am împrăștiat? 

27   Atunci trebuia ca tu să-mi fi dat arginții la bancheri, pentru ca, la întoarcere, să primesc cu dobândă ceea ce era al meu.

28   Așadar, luați-i talantul și dați-i-l celui ce are zece talanți. 

29   Căci celui ce are i se va da și va avea din belșug, însă de la cel ce n-are se va lua chiar și ce are. 

30   Iar pe sclavul acela nefolositor, alungați-l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților!“. 

Probabil ați auzit că parabola talanților se referă la a face fapte bune sau a folosi darurile și chemările date de Dumnezeu și, ca urmare, a primi răsplată sau judecată, până chiar la punctul de a pierde mântuirea. Într-adevăr, dacă citim această pildă în mod izolat, există câteva motive evidente pentru care am putea adopta acest punct de vedere. În primul rând, cele trei persoane care au primit talanții de la stăpânul care pleca în călătorie erau toți slujitori sau robi ai acelui om, ceea ce ar putea implica faptul că erau deja în împărăție, mântuiți și născuți din nou. Aruncarea celui de-al treilea sclav în întunericul de afară din versetul 30, ca urmare a faptului că nu a folosit și nu a înmulțit ceea ce i-a dat stăpânul, poate însemna pierderea mântuirii veșnice. În al doilea rând, stăpânul i-a dat fiecărui servitor un număr diferit de talanți și se aștepta ca aceștia să-i pună la treabă, să-i administreze bine și să-i înmulțească. Acest lucru ne poate face cu ușurință să ne gândim la darurile, talentele și chemările pe care Dumnezeu le-a dat fiecărui credincios și care sunt luate înapoi dacă nu sunt folosite corespunzător.

Întrebare: Este al treilea rob un credincios autentic de la început, care nu a făcut suficiente fapte bune și, prin urmare, și-a pierdut mântuirea? Să presupunem că așa stau lucrurile și să citim Romani 4:4-5:

Romani 4:4-5 (NTR)

4  Dar plata celui ce lucrează nu este considerată un har, ci o datorie, 

5  însă celui care nu lucrează, ci se încrede în Cel Care-l îndreptățește pe cel lipsit de evlavie, credința îi este considerată dreptate.

După cum puteți observa, avem o problemă dacă elevăm „pilda talanților” la rangul de „fapte” în lumina a ceea ce a învățat Pavel în aceste versete: avem o mântuire prin fapte și nu doar prin credința în jertfa lui Isus. Apoi ce să mai zicem despre ceea ce a spus Isus în Ioan 6:28-29 cu privire la lucrări sau fapte? În aceste versete, Isus a fost întrebat despre ce fel de lucrări trebuie să facem pentru a-I fi plăcuți lui Dumnezeu. Probabil observați că Isus le spune ce-I place lui Dumnezeu. Însă nu erau fapte (la plural), ci o singură lucrare, iar acea lucrare este să CREDEM:

Ioan 6:28-29 (NTR)

28Atunci ei L-au întrebat: ‒ Ce să facem ca să înfăptuim lucrările lui Dumnezeu?

29 Isus a răspuns și le-a zis: ‒ Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe Care L-a trimis El.

Chiar și Isus a refuzat să laude faptele. Da, SUNTEM creați pentru fapte bune. Asta suntem. Totuși, ideea că mântuirea noastră depinde de ele și că salvarea ar fi o răsplată nu este biblică.

Acum, să presupunem că slujitorul este un credincios născut din nou care nu și-a folosit darurile așa cum ar fi trebuit și nu și-a îndeplinit chemarea dată de Dumnezeu pe acest pământ. Înseamnă asta că Dumnezeu îi va lua acele daruri sau mântuirea? Romani 11:29 ne învață că „darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile”. Putem concluziona că această parabolă nu vorbește nici despre daruri și chemări.

Este oare posibil ca acest slujitor să fi fost cineva care nu l-a cunoscut niciodată pe stăpân? Este posibil să fi avut o asemănare de credință mântuitoare autentică, dar fără fapte corespunzătoare? Cu alte cuvinte, el avea o credință moartă, similară cu cea discutată de Iacov. Să analizăm câteva indicii din text care arată că este așa:

1.      În versetul 26, stăpânul îl numește „sclav rău și leneș”. I-a numit Isus sau Dumnezeu vreodată pe copiii Săi sclavi, răi sau leneși? Nu.

2.      Acest slujitor trăiește cu frica judecății. 1 Ioan 4:18 ne spune că „dragostea desăvârșită alungă frica” și credincioșii nu ar trebui să se teamă de judecată.

3.      El îl percepe greșit pe stăpân. Acest slujitor îl descrie pe stăpân ca fiind un „om aspru”, dar nu nu este prezentat așa stăpânul în parabolă. Ceilalți slujitori se bucură de bunătatea și generozitatea lui. Evident, acest al treilea rob nu-l cunoștea cu adevărat pe stăpân, similar fecioarelor nechibzuite cărora mirele le spune: „Nu v-am cunoscut niciodată”.

În continuare, să analizăm contextul pildei talanților. Tema întregii discuții din Matei 24 și 25 (venirea Fiului Omului ca un hoț în noapte, urâciunea pustiirii, pilda celor zece fecioare, pilda talanților, judecata oilor și caprelor) este sfârșitul timpurilor, judecata și separarea. Care va fi exact factorul determinant sau criteriul după care vor fi separați cei drepți de cei nedrepți la sfârșitul timpurilor? Acesta va fi credința în adevărul Evangheliei, care a fost însoțită de fapte. Credința fără fapte este moartă, ceea ce înseamnă că nu a existat niciodată. Talanții dați acelor trei slujitori (în contextul celor zece fecioare) trebuie să se refere atunci la adevărul Evangheliei dat tuturor oamenilor în diferite măsuri de credință și înțelegere.

Pilda talanților nu vorbește despre credincioși aruncați în iad pentru că nu fac suficiente fapte bune sau că nu umblă suficient în sfințenie. În schimb, este vorba despre cei cărora li s-a dat revelația Împărăției (referindu-se la toți oamenii sau, mai precis, la liderii evrei din vremea lui Isus) și au respins-o. Ei sunt cei care primesc judecata, nu creștin...

2. Beneficiile rugăciunii în limbi
- Zidirea noastră personală: (1) trup - imunitate, (2) suflet - înecarea crezurilor și emoțiilor negative, (3) duh - capacitate spirituală (1 Corinteni 14:4)
- În Noul Testament, rugăciunea în Duhul nu Îl schimbă pe Dumnezeu, ci pe noi.
- Primim revelație și înțelegere crescută a Cuvântului, precum și odihnă (Isaia 28:9-13)
- Toate lucrurile (oameni, situații, soluții la probleme, protecție) încep să lucreze continuu în favoarea noastră în mod inconștient pentru că Duhul se roagă să ia ființă în lumea naturală destinul trasat de Dumnezeu pentru noi.(Romani 8:26-28; Iacov 3:3-6)

3. Cum să vorbești în limbi?
- Te rogi și ceri Duhul Sfânt cu credință de la Dumnezeu și crezi că L-ai primit (Luca 11:11-13)
- Începi să miști gura și să scoți primele silabe cu credința că Duhul este Cel ce vorbește și nu tu.
- Consistența și răbdarea sunt cheie în rugăciunea în limbi până începi să vezi efectele ei.
- Găsește-ți propriul timp din zi, propria modalitate și începe cu puțin (15-30 minute), iar apoi extinde acel timp, dar urmărește să fie regulat. Timpul trece oricum, converteste-l în ceva folositor.

Isus este reprezentarea exactă a naturii și a inimii Tatălui față de oameni, de aceea Vechiul Testament trebuie interpretat în lumina Noului Testament și a vieții lui Isus (Evrei 1:1-3). 

Fără a-Și diminua în vreun fel neprihănirea și dreptatea față de păcat, Dumnezeu este mereu în slujba de a încuraja, de a zidi și de a restaura viețile oamenilor, în ciuda greșelilor și eșecurilor lor.

Nu toate manifestările de putere ale oamenilor lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Moise, Ilie, Elisei) au fost aprobate de El.

Dacă ar fi existat o altă cale mai puțin aspră decât cea folosită în Vechiul Testament prin Lege de a învăța omenirea seriozitatea păcatului, nevoia de jertfe și semnificația lor pentru ispășirea păcatelor, Dumnezeu ar fi folosit-o.

2.Cum te percepi tu pe tine?
Încă înainte de Cristos, Dumnezeu NU VEDEA nici o fărădelege sau răutate în poporul Israel despre care știm cât de încăpățânat era (Numeri 23:21)

3.Cum îi percepi pe alții?
Cum Îl vezi tu pe Dumnezeu și pe tine va determina cum îi percepi și cum te raportezi tu la alții: cu o atitudine critică sau una de dragoste și acceptare (1 Ioan 4:19).

Sinuciderea
Mulți creștini s-au întrebat cel puțin o dată în viața lor: sinuciderea este un păcat de neiertat? Credincioșii care se sinucid își pierd mântuirea și merg direct în iad? Majoritatea oamenilor, chiar și credincioșii, răspund „da” la această întrebare pentru că sinuciderea nu lasă loc pentru pocăință; o persoană intră în veșnicie cu un păcat nemărturisit și, prin urmare, neiertat. O astfel de concluzie se bazează pe presupunerea că păcatele credincioșilor sunt iertate în timp, în funcție de mărturisirea lor, și că mântuirea lor fluctuează, nu este definitivă până când aceștia nu mor cu toate păcatele mărturisite. Însă, Biblia ne învață că toate păcatele — trecute, prezente și viitoare — sunt iertate și șterse prin credința în moartea ispășitoare a lui Isus și învierea Sa. Destinul veșnic al cuiva este pecetluit și stabilit în momentul credinței achitatoare sau justificatoare și, în consecință, el a fost deja hotărât pentru totdeauna în timpul mântuirii. Mai mult decât atât, numeroase cazuri de moarte subită îi pot aduce pe creștini în eternitate înainte de a avea ocazia să se mărturisească și să se pocăiască. După cum spune teologul Robert N. Wennberg, „Dar cum rămâne cu victima unui atac de cord care moare în timp ce își brutalizează soția sau în mijlocul unei legături adultere? Eșecul lui de a se pocăi în această viață înlătură pentru totdeauna posibilitatea iertării în următoarea? Și nu trebuie să trecem din această viață cu un păcat nemărturisit și nepocăit, că altfel nu vom găsi niciodată iertarea și împăcarea cu Dumnezeu în următoarea”? Simțul practic ne arată că mulți dintre noi, dacă nu majoritatea, vom muri cu păcate de care nu ne-am cerut iertare. Pocăința însăși nu ne pecetluiește în Împărăția Cerească – Duhul Sfânt este o astfel de pecete (Efeseni 1:13, 4:30). Pentru un studiu mai aprofundat asupra păcatelor viitoare și mărturisirea păcatelor, vă recomand citirea unei alte cărți, scrisă de mine, intitulată Gloria neprihănirii.

Perspectiva oamenilor asupra sinuciderii și mântuirii este probabil influențată în mod semnificativ de perspectiva păcatului mortal promovată de Biserica Romano-Catolică, care vede sinuciderea ca un păcat letal, făcând o distincție între păcatele de neiertat și cele minore sau iertabile. Primul tip de păcate separă o persoană de harul lui Dumnezeu în timp ce celelalte, nu fac asta, deși sunt la fel de serioase. Păcatul mortal este considerat o ofensă gravă care merită pedeapsă veșnică, dacă nu este  pocăință pentru el și nu este iertat înainte de moarte. Acest lucru creează un sistem de infracțiuni considerate majore sau minore în cadrul Catolicismului. De asemenea, creează un cadru în care trăirea într-o stare de har este ca o țintă în mișcare pentru credincios, ca o luptă zilnică de a rămâne în grațiile lui Dumnezeu. Iertarea completă și totală este condiționată și necesită pocăință strictă. Poziția Romano-Catolică afirmă că a-ți lua viața în mod deliberat și fără părere de rău atrage pedeapsa veșnică.

Sinuciderea este considerată un păcat în Biblie? Definiția cea mai simplă a sinuciderii este că o persoană intenționează să moară sau acționează conform dorinței de a muri. Această persoană urmează un plan cu scopul expres de a-și pune capăt vieții. În această definiție, sinuciderea este un păcat, deoarece este crimă și vine împotriva uneia dintre cele zece porunci: „Să nu ucizi” (Exod 20:13; Deuteronom 5:17). Deși nu ne gândim instinctiv la crimă în acest fel, luarea ilegală a propriei vieți nu diferă din punct de vedere moral de luarea vieții altuia. Însă ar trebui să avem în vedere și alte aspecte importante. Sinuciderea este menționată doar de șase ori în toată Biblia. În niciunul dintre aceste cazuri nu este dată o evaluare sau o judecată morală explicită cu privire la întrebarea dacă este corect sau greșit: cazul lui Abimelec din Judecători 9:50–57; Samson în Judecători 16:28–30 (deși unii nu sunt convinși că aceasta este sinucidere în sensul strict al termenului); Împăratul Saul și purtătorul său de armuri în 1 Samuel 31:1–6 (2 Sam. 1:1–15; 1 Cronici 10:1–13); Ahitofel în 2 Samuel 17:23; Zimri în 1 Împărați 16:18–19; și Iuda Iscarioteanul în Matei 27:5.

Există, de asemenea, cazuri de sinucidere aparentă, care sunt permise din punct de vedere moral. De exemplu, soldatul care luptă cu  inamicul într-un timp de război, știind că cel mai probabil va muri, nu este vinovat de sinucidere. După cum spune Wennberg, el nu alege acest act ca mijloc de moarte „ci mai degrabă acceptă o consecință prevăzută, însă nedorită, a ceea ce face”. Într-un anumit sens, soldatul se angajează într-un act de sinucidere, dar nu se sinucide. Dar cum stă treaba cu situația unui soldat care se aruncă într-o grenadă cu pinul scos pentru a-i salva viața prietenului său sau când o mamă săracă se oprește din a consuma puțina mâncare rămasă, ca să trăiască copilul ei? Ce zici de un creștin din secolul al treilea căruia i se dădea posibilitatea de a alege: ori să-L renege pe Isus, ori să fie aruncat la lei? Refuzând să renunțe public la Isus, credinciosul alegea un plan de acțiune despre care știa că va duce la moartea sa (chiar dacă nu avea intenția conștientă de a muri), iar aceasta nu e considerată sinucidere pentru că moartea pe care o alegea era un efect secundar neintenționat al fidelității lui față de Cristos. Dar Isus, Mesia, care a ales pe deplin să se lase ucis? Poate fi acuzat că și-a luat El Însuși viața? Desigur că nu!

Sinuciderea este un păcat? Da, în multe cazuri, acesta este un păcat grav care încalcă voința exprimată a lui Dumnezeu cu privire la sanctitatea vieții. Cu toate acestea, chiar și în acest caz, nu există nicio dovadă în Biblie care să ne facă să tragem  concluzia că este situat în afara iertării obținute pentru noi la crucea lui Cristos. Cu alte cuvinte, nu, sinuciderea nu este un păcat de neiertat sau care pierde mântuirea eternă a cuiva. Familia și prietenii unui credincios care s-a sinucis nu ar trebui să-și facă griji de persoana iubită cu privire la mântuirea ei. În cele din urmă, Romani 8:38–39 spune că nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu în Cristos Isus, nici măcar moartea:

Concluzie

Învățătura despre siguranța veșnică a credincioșilor în Cristos generează de obicei două tipuri de răspunsuri și plasează oamenii, pe baza lor, în două categorii. Prima este formată din oameni care sunt ofensați și supărați pe această învățătură. Aceștia sunt cei religioși și auto-neprihăniți care se comportă ca fiul mai mare din pilda fiului risipitor, necunoscând dragostea Tatălui. Deși s-ar putea să fie și ei născuți din nou, imaginea lor despre Dumnezeu este mai mult a Unuia care este aspru și judecător decât a unui Tată iubitor și, din cauza acestei perspective, ei tratează pe ceilalți credincioși în același mod în care percep ei divinitatea. Devin critici duri sau se mândresc cu faptele bune pe care le fac. Ei cred că Dumnezeu îi iubește pe oameni și le suportă păcatele doar până când se nasc din nou, iar după aceea, ei ar trebui să fie perfect sfinți în faptele lor. În caz contrar, El îi va pedepsi sau le va anula mântuirea dacă se complac prea mult în comportamente păcătoase. Așadar, acești creștini se bazează mai mult pe faptele lor bune de sfințenie pentru a rămâne mântuiți decât pe neprihănirea lui Isus prin credință. Dacă ești una dintre acele pers...

Divorț și recăsătorire

Divorțul este de mult timp un subiect complex și controversat în biserică. În cultura noastră de astăzi, mulți oameni sunt afectați de acesta într-un fel sau altul. Cu toții cunoaștem pe cineva, fie un membru al familiei sau un prieten apropiat, care a experimentat durerea unei căsnicii rupte. Sau poate tu însuți ai trecut sau treci printr-un divorț. Dacă da, sunt sigur că nu trebuie să vă spun cât de dureros și devastator poate fi acesta, atât pentru adulți, cât și pentru copiii implicați în situație. Mai mult decât atât, ca și copil al lui Dumnezeu, sunt sigur că te-ai întrebat de mai multe ori: „Mă va mai ierta Dumnezeu dacă divorțez sau mă recăsătoresc? Voi rămâne mântuit sau îmi voi pierde mântuirea pentru totdeauna?” Toate acestea sunt întrebări bune și pertinente, în special pentru credincioșii care au trecut deja prin acesta sau intenționează să o facă. În primul rând, trebuie să aflăm din Biblie care cazuri de divorț sau recăsătorire sunt păcate. În al doilea rând, pentru acele situații în care despărțirea de partenerul de căsătorie este un păcat, trebuie să stabilim, din nou, cu ajutorul Scripturii, dacă acest tip de păcat este de neiertat și îi poate face pe credincioși să-și piardă mântuirea veșnică.

Imoralitatea sexuală și partenerul necredincios

Există două cazuri clare în care divorțul este permis de Dumnezeu și nu este considerat un păcat în Scriptură. Primul motiv admisibil, descris de Isus în Matei 5:31–32 și Matei 19:9, este infidelitatea prin imoralitate sexuală, care se aplică ambilor soți:

Unii lideri spirituali din trupul lui Cristos de astăzi susțin că, pe baza acestor două pasaje, numai imoralitatea sexuală este un motiv valid pentru a desface o căsnicie. Dacă este așa, înseamnă că apostolul Pavel L-a contrazis pe Isus. În 1 Corinteni 7:15, el adaugă o a doua situație în care divorțul nu este un păcat, aceea a unui soț necredincios care dorește să se despartă:

Mai târziu, vom vedea că, atunci când Isus spune în Matei 5:31–32, Matei 19:9 și Marcu 10:2–12 că un bărbat nu trebuie să se despartă de soția sa din niciun alt motiv, în afară de imoralitate sexuală, el are în vedere o anumită controversă fierbinte din vremea Lui despre acest subiect, care se baza pe Deuteronom 24:1–2.

Abuzul fizic și emoțional

Poate întrebi: „Dar cum rămâne cu abuzul fizic, abuzul emoțional sau neglijarea unui soț? Este vreunul dintre aceste motive acceptabil pentru divorț? Ce spune Biblia despre aceasta?” Nu există un răspuns ușor, deoarece nici Biblia nu are un răspuns clar, negru pe alb, la această dilemă. Aici lucrurile se complică și intră în zona gri, de aceea trebuie să ne bazăm pe Duhul Sfânt pentru a ne oferi revelația și înțelegerea inimii Sale în această chestiune. Dacă privim cu atenție Scriptura, cu o inimă deschisă și sinceră, vom afla că ea are o soluție la această problemă provocatoare.În primul rând, vă invit să observați, prin câteva exemple, un principiu general valabil și anume că dragostea și mila lui Dumnezeu sunt întotdeauna mai mari decât dreptatea Sa.Fără a-Și diminua în vreun fel neprihănirea și pedeapsa pentru păcat, El este mereu în slujba de a încuraja, de a zidi și de a restaura viețile oamenilor, în ciuda greșelilor și eșecurilor lor. El întotdeauna se bucură să-Și vadă copiii fericiți și bine. Chiar și în vremurile Vechiului Testament, în timpul Legii lui Moise, când Dumnezeu părea foarte crud și aspru în pedepsele Sale pentru actele de neascultare ale oamenilor, El a făcut totul din grijă față de ei și pentru că nu exista altă cale de a realiza ceea ce trebuia să facă pentru umanitate. În momentul în care devenim părinți, putem începe să înțelegem și să experimentăm o licărire din inima lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Indiferent cât de răi pot fi copiii și indiferent ce lucruri rele ar putea face, tații și mamele normale nu vor renunța niciodată la ei și vor face întotdeauna tot ce le stă în putere pentru a-i vedea bine și fericiți. Când Adam și Eva au păcătuit mâncând fructul interzis al pomului cunoașterii binelui și a răului, Dumnezeu i-ar fi putut lăsa să moară pentru totdeauna, conform dreptății Sale, și să nu-i răscumpere niciodată. Însă, datorită dragostei Lui nemărginite, El a găsit o cale, deși dureroasă, anevoioasă și costisitoare, de a salva omenirea de la distrugerea veșnică, fără a-Și diminua dreptatea. În Matei 12:1–8, ucenicii lui Isus smulgeau fire de grâu și le mâncau de Sabat pentru că le era foame, iar fariseii i-au acuzat că au făcut ceva de neîngăduit în ziua de odihnă. Să vedem care a fost răspunsul lui Isus:

Isus le amintește mai întâi din Vechiul Testament de o ocazie în care regele David a mâncat pâinile pentru punere înaintea Domnului, din casa lui Dumnezeu, lucru care nu îi era îngăduit, pentru că, doar preoții aveau voie să mănânce din ele, dar Dumnezeu nu l-a pedepsit. Din nou, aceasta este o situație în care dragostea și mila Lui au fost mai mari decât legea Sa deja stabilită. Apoi, Isus oferă un alt exemplu în care preoții încalcă sfințenia Sabatului și sunt tot nevinovați. În relatarea aceleiași împrejurări din Marcu 2:23–28, Isus chiar spune că Sabatul a fost făcut pentru om și nu omul pentru Sabat, punând din nou bunăstarea oamenilor mai presus de legea s...

Dar cum rămâne cu cazurile care sunt consemnate în Scriptură ca și apostazie reală în credință? Printre astfel de exemple se numără Lot, împaratul Saul, Solomon, Iuda Iscarioteanul — ucenicul lui Isus — Anania, Imeneu și Filet, Dima,  etc. În primul rând, să ne ocupăm de persoanele din Vechiul Testament care au trăit înainte de moartea și învierea lui Isus. Despre unii dintre cei mai proeminenți oameni  ai Vechiului Testament, cum ar fi Adam, Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, Iosua, David, Daniel, Isaia, Ieremia și toți ceilalți profeți, știm cu siguranță că după moartea lui Isus pe cruce, ei au fost mântuiți. Însă, pe ce bază? Mai mult decât atât, cum rămâne cu toți ceilalți oameni mai puțin cunoscuți, ale căror nume nu au fost menționate în Biblie, dar care totuși au făcut parte din poporul lui Dumnezeu? Au fost mântuiți după cruce? Dacă da, cum? Pe ce bază? Dacă nu, de ce? Cum a atins răscumpărarea viețile lui Rut și Rahav? Acestea sunt întrebări esențiale.

Mântuirea personală prin har, prin credință în lucrarea ispășitoare a lui Cristos pe cruce, s-ar putea să nu fi fost atât de clară pe vremea lui Noe, așa cum este pentru noi astăzi. Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii a venit la naţiunea Israel la aproximativ patru sute de ani după ce canonul Vechiului Testament a fost închis. Cum, atunci, ar putea exista un obiect clar al credinței?

O concepție greșită des întâlnită despre calea de mântuire în Vechiul Testament este că evreii au fost mântuiți prin respectarea Legii. Dar știm din Scriptură că aceasta nu este adevărat. Galateni 3:11 spune:

Unii ar putea spune că acest verset este valabil doar pentru Noul Testament, dar Pavel citează din Habacuc 2:4, unde spune:

Mântuirea prin credință, fără Lege, era un principiu al Vechiului Testament. Pavel a învățat că scopul Legii era de a sluji ca un „tutore pentru a ne aduce la Cristos, ca să fim îndreptățiți prin credință” (Galateni 3:24). De asemenea, în Romani 3:20, Pavel a subliniat că respectarea Legii nu i-a salvat pe evreii din Vechiul sau Noul Testament, deoarece nimeni nu poate fi  declarat drept înaintea Lui prin respectarea Legii. Legea nu a fost niciodată menită să salveze pe cineva; scopul Legii a fost să ne facă conștienți de păcat. Dacă mântuirea oamenilor în Vechiul Testament nu a fost prin respectarea Legii, atunci prin ce a fost? Răspunsul la această întrebare se găsește în Scriptură, așa încât să nu existe nicio îndoială cu privire la acest subiect. În Romani 4, apostolul Pavel precizează că mântuirea în Vechiul Testament a fost aceeași ca și în Noul Testament, adică doar prin har, doar prin credință, numai în Cristos. Pentru a dovedi acest lucru, Pavel ne îndreaptă atenția către Avraam, strămoșul poporului evreu, care a fost mântuit prin credință și nu prin fapte: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3). Avraam nu ar fi putut fi mântuit respectând Legea, deoarece a trăit cu peste patru sute de ani înainte ca ea să fie dată! De asemenea, circumcizia nu a fost prezentată lui Avraam și descendenților săi până în Geneza 17, adică mai mult de zece ani mai târziu. Romani 4:13-16 spune aceasta:

Aici vedem că promisiunea de a deveni moștenitori ai lumii sau promisiunea mântuirii nu a fost făcută numai lui Avraam, ci și descendenților săi care au venit prin Isaac. Iar aceasta nu a venit prin Lege, ci prin credința lui Avraam. Toți urmașii lui, de la Isaac la Cristos, au primit mântuirea după cruce la nivel federal datorită credinței lui Avraam și a legământului cu Dumnezeu, chiar dacă unii dintre ei nu au umblat pe deplin cu El. Avraam a fost capul federal al mântuirii lor prin credință. Pentru a dovedi că Dumnezeu Își împlinește promisiunile făcute unui lider federal în viața descendenților săi, chiar dacă ei nu sunt plăcuți întotdeauna lui Dumnezeu, voi oferi câteva exemple. În primul rând, Noe a fost salvat de la distrugerea potopului împreună cu toată familia sa (soție, fii și nurori), deși Biblia nu spune nimic despre relația sau devotamentul lor față de Dumnezeu. Au fost salvați datorită lui Noe. În al doilea rând, în 2 Împărați 10:30-31, Dumnezeu face o promisiune puternică împăratului Iehu, că fiii săi vor sta pe tronul lui Israel până la a patra generație, fără a adăuga nici o condiție sau calificativ la aceasta:

După ce Dumnezeu a făcut acea făgăduință, chiar și împăratul Iehu, căruia i s-a făcut promisiunea, nu a umblat din toată inima lui după legea Domnului Dumnezeului lui Israel. Și-a revocat Dumnezeu promisiunea față de el sau de fiii săi din cauza păcatelor sale? Desigur că nu! Ioahaz, fiul lui Iehu, a domnit șaptesprezece ani peste Israel în Samaria, deși a făcut ce este rău înaintea Domnului (2 Împărați 13:1-2). Apoi, Ioas, fiul lui Ioahaz și descendentul lui Iehu din a doua generație, a domnit șaisprezece ani peste Israel în Samaria, deși și el a făcut ce este rău în ochii lui Dumnezeu (2 Împărați 13:10-11). Mergând mai departe, în 2 Împărați 14:23-24, vedem a treia generație a lui Iehu, Ieroboam, fiul lui Ioas, care începe să domnească în Samaria și o face timp de patruzeci și unu de ani, deși și el a făcut rău în ochii lui Dumnezeu și a a făcut pe Israel să păcătuiască. În sfârșit, în 2 Împărați 15:8-9, Biblia spune că Zaharia, fiul lui Ieroboam (a patra generație a lui Iehu) a domnit peste Israel în Samaria timp de șase luni. 2 Împărați 15:12 spune următoarele:

Nu pot decât să mă minunez de bunătatea și credincioșia extravagantă a lui Dumnezeu față de oameni! Așadar, descendenții lui Avraam au fost mântuiți prin credința sa, după învierea lui Isus. Ai putea spune că Dumnezeu nu este corect să aleagă doa...

Permisiunea de a păcătui

O altă obiecție la doctrina păstrării sfinților în credință (sau a permanenței veșnice a mântuirii) este că aceasta tinde să-i conducă pe credincioși la indolență și permisiune de a păcătui. Totuși, aceasta este o perversiune a doctrinei, posibilă doar pentru oamenii neregenerați, deoarece siguranța succesului este cel mai puternic stimulent de a umbla în sfințenie pentru creștinii născuți din nou. Faptul că Dumnezeu îi asigură pe creștinii adevărați că nu-și vor pierde mântuirea până la sfârșit, nu anulează nevoia de fapte bune și sfințire din partea credincioșilor. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioși în Filipeni 2:12 „să manifeste în exterior mântuirea lor cu frică și cutremur”. Aceasta nu înseamnă că faptele bune sunt mijlocul prin care să-și păstreze mântuirea până la capăt, ci acestea sunt efectul și dovada adevăratei convertiri. Din nou, aduc în atenția ta această ilustrație, cu regele Solomon pentru că este una foarte bună. Ce a urmărit el când a decis să omoare copilul viu și să-l împartă între cele două femei care au venit la judecată? A căutat o faptă din partea femeilor care să merite sau să câștige copilul? A vrut să creeze o nouă relație între femei și copil, care nu exista înainte? Desigur că nu! În schimb, el căuta o faptă care să dovedească ceea ce era deja adevărat, o acțiune care să arate cine era mama acelui copil. Adevărații credincioși vor fi mereu în străduință activă de a trăi în sfințenie până la sfârșit, iar siguranța succesului în această călătorie este cel mai bun stimul posibil.

Pavel spune în Romani 6:2: „Cum putem noi cei care am murit față de păcat să continuăm să trăim în el?” De ce te-ai gândi să faci răul din moment ce te-ai pocăit și ai venit de partea lui Dumnezeu? De ce ai vrea să păcătuiești când nu mai ai o natură păcătoasă și poți trăi o viață abundentă de bucurie absolută, pace, sănătate și prosperitate? Poate Dumnezeu să facă tot ce vrea? Da, desigur! Însă Îi dă aceasta permisiunea să păcătuiască? Niciodată, pentru că libertatea și voința Lui liberă au limite; ele sunt generate și determinate de natura Lui.

Dumnezeu vrea ca cei în Cristos să umble în sfințenie pentru că ei vor și doresc aceasta, nu din frică și constrângeri.

Noi trebuie să avem încredere în transformarea puternică și palpabilă pe care o face Dumnezeu în credincioși prin Duhul Sfânt și să nu încercăm să controlăm oamenii prin frică.

Confuzia privind voința liberă a omului
Această obiecție sună astfel: „Dacă credincioșii adevărați nu își pot pierde mântuirea și nu au opțiunea reală de a-L respinge pe Cristos dacă vor să o facă, după ce au fost mântuiți, atunci nu mai au cu adevărat voință liberă”. O astfel de obiecție se bazează pe presupunerea falsă că liberul arbitru uman nu este influențat de nimic, nu este legat și nu depinde în nici un fel de natura intrinsecă a persoanei, care poate fi ori păcătoasă de la primul Adam, ori neprihănită de la ultimul Adam, Isus Cristos.

Dumnezeu Însuși are voință liberă deplină. Cu toate acestea, El nu va alege niciodată să îmbrățișeze răul sau căile lui Satan. Nici măcar nu va dori să facă așa ceva, liberul Său arbitru este complet legat de natura Sa neprihănită. Așa sunt și credincioșii adevărați după mântuire. Dumnezeu face o schimbare atât de puternică în natura lor, prin Duhul Sfânt, încât ei nu vor dori niciodată să aleagă cu voința lor liberă să-L respingă pe Dumnezeu și să-și piardă mântuirea. Singurul motiv pentru care voința liberă a credincioșilor nu pare încă în întregime legată de noua natură sfântă a duhului lor aici pe pământ, este pentru că mintea lor nu este încă complet reînnoită.

Voința liberă a primului Adam nu era în totalitate dependentă de natura sa, înainte de cădere. De ce? Pentru că, deși avea o natură sfântă în interior, era capabil totuși să comită un păcat care i-ar putea schimba natura în întuneric: mâncarea din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar și liberul arbitru al oamenilor pierduți înainte de mântuire nu depinde în totalitate de natura lor păcătoasă. De ce? Pentru că sub influența Duhului Sfânt și la auzirea mesajului Evangheliei, ei pot lua o decizie care să-i recreeze complet spiritual. Însă, după mântuire, credincioșii născuți din nou devin un singur duh cu Trinitatea (1 Corinteni 6:17). Voința lor este tot liberă dar acum depinde de natura sfântă din interiorul lor în ceea ce privește mântuirea veșnică.

I-am auzit pe unii credincioși spunând că motivul pentru care avem Duhul Sfânt în noi acum, este ca să ne ajute să ne sfințim, astfel încât să ne putem menține mântuirea până la capăt și că ar trebui să folosim ajutorul Lui prin alegerea noastră liberă, în același mod în care ne-am folosit liberul arbitru pentru a accepta mântuirea și a ne naște din nou. Deși este adevărat că avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt pentru sfințire și că voința noastră este implicată în acest proces, nu este adevărat că menținerea mântuirii noastre se bazează în întregime pe alegerea noastră de a folosi ajutorul Duhului Sfânt. Să citim Romani 4:1-8,

Avraam a trăit într-o perioadă în care Legea lui Moise nu fusese încă dată și Duhul Sfânt nu locuia în el pentru a-l ajuta să facă fapte de sfințenie. El nu a avut nicio altă cale de a-și menține mântuirea sau neprihănirea, decât prin credință, conform pasajului de mai sus. Mai mult, în versetul 6, regele David a descris binecuvântarea omului căruia Dumnezeu îi atribuie neprihănire în afara faptelor lui (separat și independent de faptele noastre bune) și se referea la viitoarele creații noi în Cristos. Avraam și regele David au fost într-o poziție mai bună decât noi, credincioșii în Cristos? Întreb aceasta pentru că viețile lor par să fi fost mult mai simple decât ale noastre, deoarece nu trebuiau să-și mențină neprihănirea prin fapte. Au avut doar credință și aceasta a fost de ajuns, iar Avraam este tatăl seminței lui Cristos, căreia îi aparțin toți credincioșii. Deci, chiar dacă ne folosim liberul arbitru în a cere ajutorul și puterea Duhului Sfânt pentru a face fapte de sfințenie, pe care trebuie să căutăm să le facem, acestea nu au nicio valoare în menținerea neprihănirii noastre. Ele sunt doar un mijloc de a beneficia în exterior, din ce în ce mai mult, de moștenirea lui Dumnezeu care locuiește în noi și de a manifesta darul neprihănirii din noi, într-o măsură tot mai mare. Aceste fapte vor primi și răsplată în viața viitoare.

Renunțarea la mântuire prin voința liberă

În trupul lui Cristos, există o învățătură bazată pe Evrei 6:4–6 (text care a fost deja tratat), conform căreia poate fi o mică posibilitate ca oamenii ...

Când citim acest pasaj, unii dintre noi, credincioși sinceri, am putea avea impresia la prima vedere că Iuda îi avertiza și îi „amenința” pe credincioșii autentici că, dacă nu își păstrează credința purtându-se moral până la sfârșitul vieții lor și dacă se lasă influențați de acei oameni neevlavioși infiltrați printre ei, își vor pierde mântuirea și vor suferi răzbunarea focului veșnic. Iuda oferă chiar două exemple care insinuează acest tip de gândire. Primul exemplu este despre acei oameni din Israel care au fost salvați de Domnul din Egipt la un moment dat și apoi au fost distruși din cauza necredinței lor. Al doilea îi descrie pe îngerii care au fost cândva îngeri sfinți, dar apoi s-au răzvrătit împotriva autorității lui Dumnezeu, părăsind tărâmul pe care Dumnezeu îl stabilise pentru ei, ca să rămână în el. Ei au ajuns în lanțuri veșnice, în întuneric, așteptând ziua cea mare a judecății. Se crede că aceștia sunt fiii lui Dumnezeu din Geneza 6:1–4 care s-au coborât pe pământ și s-au căsătorit cu fiicele oamenilor, dând naștere unor uriași. Să vedem dacă această interpretare a lui Iuda 1:1–7 este acceptabilă.

Noi, creștinii, avem adesea un dezavantaj semnificativ în interpretarea corectă a pasajelor dificile, deoarece trebuie să ne bazăm doar pe ceea ce este scris și chiar tradus din alte limbi, precum greacă și ebraică. În plus, publicul căruia Biblia i se adresa aparținea unor culturi cu anumite obiceiuri, preconcepții și probleme, dintre care multe ne sunt străine astăzi. Faptul că nu am fost prezenți acolo pentru a auzi tonul și atitudinea cu care s-au spus unele lucruri, precum și contextul cultural și ceea ce se petrecea, care impunea ca anumite lucruri să fie spuse, ar trebui să ne facă și mai sârguincioși și atenți în interpretare. Când vine vorba de siguranța mântuirii, epistola lui Iuda se încadrează în această categorie de pasaje care necesită revelație de la Duhul Sfânt și o atenție sporită la detalii.

Iuda spune în versetul 3 că, în timp ce dorea să împărtășească cu ei lucruri despre mântuirea comună și despre binecuvântările mântuirii, s-a simțit obligat să-i încurajeze, să-i îndemne și să-i inspire să lupte pentru credință. Scopul lui Iuda a fost să-i încurajeze pe acești credincioși și să le dea speranță, nu să-i descurajeze cu amenințări și frică. Ca principiu general de interpretare, orice cuvânt al Scripturii inspirat de Duhul Sfânt nu va aduce niciodată frică în inima credinciosului, ci credință, speranță și mângâiere. Romani 10:17 spune că auzirea Cuvântului lui Dumnezeu produce credință, iar 1 Corinteni 14:3 ne spune că orice cuvânt de profeție, care este asemenea Cuvântului lui Dumnezeu și inspirat de Duhul Sfânt, aduce oamenilor edificare, îndemn și mângâiere. Dacă citirea acestui pasaj din Iuda ne-a lăsat cu mai multă frică decât credință și speranță, dacă ne-a creat teamă de a ne pierde mântuirea, ceva trebuie să nu fie în întregime corect cu interpretarea noastră. Acesta este un indiciu că Iuda s-ar putea să nu se fi referit aici la posibilitatea credincioșilor adevărați de a-și pierde mântuirea veșnică.

Revenind la versetul 3, să observăm că Iuda nu îi încurajează pe credincioși să păstreze credința sau să vegheze în ea în sensul trăirii sfinte sau chiar al luptei bune a credinței. În schimb, el folosește o expresie diferită: să lupte cu zel pentru credință. Care credință? Cea care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna. Aici avem un indiciu că Iuda nu se referă la viața sfântă sau încrederea în Dumnezeu, ci în mod specific, la ansamblul sau întregul conținut al credinței, doctrinele corecte ale ei și ale harului care le-au fost vorbite inițial de apostoli. Iuda vrea să-i încurajeze pe credincioși să lupte pentru credințele și convingerile lor din Evanghelie și să le păzească de oamenii neevlavioși și de oricare alte posibile erezii, nu să „lupte” cu ei înșiși pentru a nu-și pierde credința. De ce trebuia Iuda să-i încurajeze în acest domeniu? Pentru că anumiți oameni neevlavioși s-au strecurat în biserică pe neobservate și schimbau harul în desfrânare. Ei nu-L recunoșteau pe Isus Cristos ca Dumnezeu. Din descrierea lui Iuda, acești oameni erau necredincioși care s-au alăturat în mod conștient bisericii, încercând să-i convingă pe credincioși prin argumente, că poate Isus nu e singura cale de mântuire, că poate ar trebui să fie mai toleranți cu toți oamenii deoarece Dumnezeu îi iubește și că poftele fizice sunt normale și nu pot fi negate.

Cartea lui Iuda pare o carte foarte potrivită și pentru vremurile în care trăim și probabil că nu întâmplător se află la sfârșitul Bibliei înainte de Apocalipsa. Dacă o citim cu atenție, nu putem decât să observăm că descrie în detaliu ce se întâmplă acum în lume cu propaganda LGBTQ, cu știința și dezvoltarea tehnologică ridicându-se deasupra lui Dumnezeu și încercând să-L excludă în totalitate și cu un număr tot mai mare de oameni influenți care susțin că Isus nu este singura cale de salvare și că mântuirea poate fi găsită în orice religie a lumii. De exemplu, nu știu dacă ați auzit vreodată de ea, dar există o carte numită Secretul, care vorbește despre obținerea a tot ceea ce dorești în viață prin Legea Atracției și plasează toate religiile în aceeași categorie. Această carte îl numește pe Dumnezeu un câmp imens de energie, o minte supremă, o conștiință sau o sursă creatoare din care toți oamenii fac parte și fiecare religie are propriul nume pentru ea. Oprah Winfrey, o persoană foarte influentă din Statele Unite ale Americii, despre care se presupune că este creștină, a spus public că ea nu crede că Isus Cristos este singura cale către mântuire. Ea a prezentat chiar argumente care par solide pentru inimile și mințile ce nu sunt ancorate în Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, majoritatea filmelor realizate de Hollywood sau Netflix în ultima vreme promovează agenda LGBTQ într-un fel sau altul, în numele iubirii și toleranței. Nu numai atât, dar multe dintre filme îi pun pe creștini în mod intenționat într-o lumină proastă, în contrast cu știința, de parcă aceștia ar fi foarte înguști, miopi și neagă mereu știința. Acest lucru nu este adevărat. Oameni influenți și chiar pastori de biserici, încep să promoveze ideea că adulterul, homosexualitatea și căsătoriile între persoane de...

Romani 11:16-24 (Severitatea lui Dumnezeu)

Ori de câte ori le spun oamenilor despre bunătatea și dragostea lui Dumnezeu, aproape întotdeauna există cineva care cere echilibru și spune că ar trebui să predic și despre severitatea Lui. Apoi citează versetul 22 din Romani 11: „Știi, Dumnezeu este bun, dar El este și sever, așa că ai grijă! El ți-a dat o șansă să te pocăiești, dar acum trebuie să dovedești că ai meritat-o și să-ți faci ordine în viață, altfel s-a terminat cu tine!” Și ne mirăm de ce necredincioșii nu se entuziasmează de această așa-zisă Evanghelie! Acest text, și în special versetul 22, ridică următoarele întrebări: Cui se adresează apostolul Pavel? Ce înseamnă să fii „tăiat”? Care este semnificația condiției „dacă vei continua în bunătatea Lui”? Mulți credincioși susțin că Pavel vorbește aici creștinilor ca persoane individuale care pot fi tăiate de la mântuirea lor dacă nu continuă să trăiască în credință. Să vedem împreună de ce nu este adevărat acest lucru!

În primul rând, dacă ne uităm la context, pasajul în sine poate, la prima vedere, să pară contradictoriu. Căci cum ar putea apostolul Pavel să scrie despre ramurile tăiate în versetul 22 și apoi, în aceeași suflare, să se întoarcă și să spună că darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile în versetul 29? Care afirmație este reală? Ne spune Pavel că un creștin își poate pierde mântuirea sau vorbește despre altceva? În al doilea rând, cine sunt „ei” care au fost tăiați și cine sunteți „voi” care ați fost altoiți? Pavel nu vorbește nici despre persoane individuale și nici despre biserică ca întreg. El vorbește despre două grupuri de oameni — evrei și neamuri:

Națiunea Israel, ca și comunitate, a fost „tăiată”, iar neamurile, ca și grup, au fost altoiți. Evreilor li s-a arătat favoare de la Domnul, dar nu au acceptat-o (deși anumiți evrei individuali au primit-o, cum ar fi Pavel însuși și apostolii lui Isus). Dumnezeu a întins mâna către evrei cu dragoste, dar ei I-au întors spatele, iar acum favoarea Lui este extinsă asupra neamurilor. Dumnezeu dorește să binecuvânteze pe toată lumea, dar nu toată lumea primește binecuvântarea Lui. Motivul pentru care „au fost tăiați” sau pentru care  „severitatea lui Dumnezeu” s-a manifestat înspre ei, nu a fost nivelul lor scăzut de sfințenie și de fapte bune, ci necredința în Isus. Evreii au încercat să câștige favoarea Lui ca și grup și au fost tăiați. Aceasta sună a judecată divină, ca și cum Dumnezeu i-ar fi respins. Dar uite ce spune Pavel:

Condamnarea necredinței este autoprovocată, refuzănd binecuvântările Lui nu vei fi binecuvântat, ci blestemat. Acesta este motivul pentru care Pavel le avertizează pe neamuri să „continue în bunătatea lui Dumnezeu”. Mai mult decât atât, merită menționat că poporul Israel a fost „tăiat” ca națiune ÎNAINTE să creadă vreodată în Cristos, nu după ce au crezut în Cristos. Ca națiune, și nu ca indivizi, ei au respins harul prin credință fără fapte, deoarece poporul Israel era foarte concentrat asupra Legii și a îndreptățirii prin fapte. Iată modul greșit de a interpreta textul despre severitate: „Trebuie să muncesc din greu pentru Dumnezeu și să țin 100% din poruncile Lui pentru a nu fi tăiat”. Așa credeau evreii și aceasta a dus la căderea lor. Mizând pe comportamentul sau purtarea lor, ei au respins harul lui Dumnezeu.

În al treilea rând, „tăierea” (sau separarea) poporului Israel este temporară, nu veșnică. Se referă la orbirea temporară față de Evanghelie, ca națiune. Ce înseamnă asta mai concret? Înseamnă că Dumnezeu și-a redus intenționt activitatea de a revela Evanghelia unei națiuni în masă din cauza necredinței lor. Cu alte cuvinte, El nu a făcut ceva deliberat împotriva lor pentru a-i pedepsi, dar și-a retras temporar iluminarea față de Evanghelie, deoarece majoritatea evreilor au respins oferta de har a lui Dumnezeu prin credință. Asta nu înseamnă că evreii individuali nu pot fi salvați. În mod similar, faptul că neamurile au favoare nu înseamnă că ele toate Îl primesc pe Cristos. Uneori, Dumnezeu își reduce activitatea de iluminare în națiunile în care majoritatea persoanelor Îl resping și Își redirecționează eforturile către națiuni mai cooperante. De aceea, Pavel le laudă pe neamuri și le încurajează să continue în bunătatea lui Dumnezeu. Romani 11 este un avertisment pentru cei care, la fel ca evreii, refuză cu încăpățânare harul și bunătatea lui Dumnezeu. Ei se deconectează pe ei înșiși de sursa binecuvântării și a mântuirii.

1 Corinteni 15:1–2 (A te ține ferm)

Pentru mulți oameni, acest pasaj pare să arate că Dumnezeu dă mântuirea, ca pe urmă să o ia înapoi. O simplă citire implică faptul că Evanghelia ne-a salvat, dar nu continuă să ne salveze decât dacă noi ne ținem ferm de ea. Unii folosesc acest pasaj pentru a spune că credincioșii își pot pierde mântuirea. Alții spun că el arată că cei care sunt conside...

Matei 18:21–35 (Robul nemilostiv)

Un alt text biblic, chiar mai dur pe aceeași idee, este următorul din Matei 6:14–15:

Obiecția adusă de unii credincioși pe baza acestor două pasaje este că, dacă tu, ca și copil al lui Dumnezeu, nu reușești să-i ierți pe alții așa cum ai fost și tu iertat, datoria inițială a păcatului tău va fi reinstituită și îți vei pierde mântuirea veșnică. La prima vedere, aceste pasaje par să ne spună că iertarea lui Dumnezeu, mântuirea noastră, este condiționată de cât iertăm noi altora și dacă nu facem asta,  Dumnezeu ne va restabili păcatele, chiar și după ce am fost iertați inițial.

Trebuie să remarcăm faptul că ceea ce Matei 18:21–35 transmite este în contextul Legii iudaice. În acel moment, când Isus a dat pilda, El nu murise încă pe cruce și nimeni din audiența Sa nu fusese încă născut din nou. Din această cauză, trebuie să ne dăm seama că Isus, în timpul vieții Sale înainte de cruce, a făcut trecerea de la Legea lui Moise la Evanghelie. Cele mai multe dintre lucrurile pe care El le-a spus au fost în contextul vechiului legământ, pentru că publicul Său era familiarizat cu acesta, în timp ce câteva lucruri priveau înainte și vorbeau despre viitorul nou legământ. Natura condiționată a spuselor Lui din această pildă seamănă foarte mult cu Legea lui Moise. Isus, de-a lungul slujirii Sale pe pământ, a luat Legea lui Moise și a ridicat-o la cele mai stricte standarde. El a vorbit despre spiritul ei, despre intențiile și motivațiile inimii, nu doar despre faptele exterioare. Arătând extremele Legii, Isus îi pregătea pentru ceea ce urma: noul legământ al harului lui Dumnezeu prin Cristos. Isus l-a folosit pe apostolul Pavel pentru a învăța pe neamuri acel har. Predica de pe Munte (Matei 5–6) amplifică Legea lui Moise, iar această pildă merge pe aceeași idee.

Astfel, ea nu spune că Dumnezeu poate revoca mântuirea pentru cei care sunt mântuiți și ale căror păcate au fost iertate prin ispășirea lui Isus Cristos. Acest lucru ar fi împotriva multor scripturi care arată că suntem în siguranță în Cristos din momentul mântuirii noastre. Aceasta ar contrazice chiar și multe din cuvintele lui Isus. Să aruncăm o privire mai atentă la această pildă.

În primul rând, Isus nu spune nimic de genul că acei oameni neiertători vor fi aruncați în iad. În al doilea rând, modul în care slujitorul îi cere milă împăratului precum și cererea sa de a-i acorda mai mult timp pentru a plăti datoria arată că acest individ nu înțelege realitatea situației. El crede că poate să-și plătească datoria păcatului prin efort propriu, dar nimeni nu poate face aceasta. Numai Cristos a realizat această plată pentru păcatele oamenilor pe cruce. În al treilea rând, observați că nimeni nu a plătit pentru datoria acestui slujitor în această pildă, ci ea a fost iertată, adică a fost trecută cu vederea. Ca și copil al lui Dumnezeu, tu trebuie să înțelegi că nu ești doar iertat, ci ești și justificat! Când un soț și o soție se ceartă, s-ar putea să aducă în discuție, adesea, lucruri din trecut. În timp ce soțul și-a iertat soția (sau invers), în momentul în care vorbește din nou despre acel conflict din trecut, el dovedește că nu a justificat-o. Dumnezeu este cu totul diferit. El spune: „Nu-mi mai aduc aminte de păcatele voastre” (Evrei 8:12).

Justificarea sau achitarea înseamnă ca nu ai păcătuit niciodată și că nu vei mai fi vreodată învinovățit de păcat.

Ești ”incondamnabil”, iar acesta este un concept teologic fundamental.

Dumnezeu nu te-a iertat doar în sensul că-ți trece cu vederea păcatele, El nu a oferit doar o ispășire sau o acoperire pentru păcatele tale. Acestea sunt conceptele vechiului legământ. Cineva a plătit cu sânge nevinovat pentru păcatele tale și pentru păcatele lumii întregi. Evrei 10 spune că „Isus ți-a luat păcatele” odată pentru totdeauna. Iertarea înseamnă a trece cu vederea greșelile fără a face nicio plată pentru ele, iar Dumnezeu ne-a iertat doar în sensul că nu noi am fost cei care am făcut plata pentru păcate. Însă, noi am fost îndreptățiți, ceea ce este dincolo de iertare, pentru că păcatul a fost și plătit complet, nu doar trecut cu vederea de Dumnezeu.

Toate păcatele noastre au fost luate de Cristos. De aceea, înainte de cruce, trebuia să iertăm înainte de a fi iertați dar după lucrarea Lui, noi suntem înainte de toate, iertați complet și definitiv. Da, ar trebui să iertăm în continuare, dar nu ca o condiție a mântuirii.

Credincioșii în Cristos nu mai sunt sub Legea lui Moise și nici mântuirea nu este sub condiția ascultării.

Neiertarea este un păcat ca oricare altul. Apostolul Pavel scrie următoarele cuvinte despre iertare:

Observă aici că Dumnezeu este Cel ce te-a iertat mai întâi.

Apoi ești chemat să ierți, dar nu sub amenințarea de a-ți pierde iertarea proprie.

Pasajele s...

Acest pasaj este adesea folosit pentru a-i învăța pe creștini că își pot pierde mântuirea. Este ușor de înțeles de ce gândesc ei așa, mai ales când ne uităm la versetele 2 și 6: „Pe fiecare mlădiță ce este în Mine neaducând rod, El o îndepărtează”; „Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară și ars”. În special, expresia „în Mine”, care este folosită de două ori, sugerează aparent o pierdere a mântuirii. Mlădițele care nu dau roade – semnele mântuirii – sunt adunate și „aruncate în foc”, un simbol clar al judecății veșnice. Întrebarea se pune totuși că, din moment ce aceste mlădițe care se îndreaptă spre iad erau inițial „în” Isus, înseamnă aceasta oare că ele reprezentau credincioși adevărați care și-au pierdut mântuirea? A fi „în” viță în această pildă este totuna cu a fi mântuit? Aș sugera că răspunsul este nu și cred că aceasta este concluzia corectă din câteva motive. În primul rând, cuvântul grecesc tradus cu verbul „a îndepărta” sau „a tăia” din versetul 2 este airo, care înseamnă de fapt „a ridica de la pământ” sau „a ridica cu scopul de a ține, de a purta”. Traducerea „The Passion Translation (TPT)” a Bibliei pare să ofere o redare mai exactă a acestui cuvânt în primele două versete din Ioan 15:

Același cuvânt grecesc airo este folosit în Ioan 5:8 pentru verbul „a ridica” atunci când Isus îi spune ologului de la piscina Betesda să-și ridice patul și să meargă. Apoi, în Matei 16:24, când Isus spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”, airo este folosit din nou pentru verbul „a lua (crucea)”. De fapt, orice altă utilizare a acestui cuvânt grecesc airo din Noul Testament este tradusă cu „a înălța” sau „a ridica”, cu excepția lui Ioan 15:2, unde este interpretat ca „a tăia” sau „a înlătura”, și am și o explicație pentru această stare de lucruri. „Lentilele” teologice ale traducătorilor contează foarte mult. Cu toții purtăm anumite „lentile” de interpretare atunci când citim Scriptura, indiferent dacă suntem conștienți de aceasta sau nu. Îi aud uneori pe credincioși spunând: „Eu ascult doar de ceea ce spune Cuvântul”, când de fapt ei ascultă de ceea ce cred ei că spune Cuvântul, de cele mai multe ori. Și ceea ce zic ei că spune Cuvântul este filtrat prin „ochelarii” pe care îi folosesc. Fericiți sunt cei care știu ce fel de ochelari folosesc! Așadar, cred că traducătorii au ales să redea airo drept „a tăia” și „a îndepărta” din cauza înțelegerii lor teologice, dar ar fi trebuit să fie tradus ca „a ridica”. De ce? Pentru că vița de vie este o plantă cățărătoare. Deseori vezi viticultorul cum ridică mlădițele de pe pământ și le leagă cu sfoară de stâlpii viței de vie. Dacă mlădițele stau pe pământ în praf, nu dau roade. În acest pasaj, Isus spune că Tatăl ridică fiecare mlădiță fără rod pentru a o ajuta să aducă rod. El nu așteaptă ocazii de a tăia oamenii, ci de a-i face să dea roade. Aceasta este lucrarea Tatălui. Isus este vița și Tatăl Dumnezeu este viticultorul care se asigură că dăm roade.

Mai mult, versetul 2 din acest pasaj spune că Dumnezeu, Tatăl, curăță (sau scurtează) orice mlădiță care aduce rod, astfel încât să aducă mai multă roadă. Când Dumnezeu curăță, El o face întotdeauna având în vedere scopul vieții. Chiar și așa-zisa Sa disciplină dă viață. Isus pare să fi înțeles aici potențialul și capacitatea noastră de a interpreta greșit scripturile. Așa că imediat, în versetul următor, El ne spune ce folosește pentru a curăța. „Voi sunteți deja curați din pricina Cuvântului pe care vi l-am vorbit” (Ioan 15:3). Cuvântul grecesc pentru „a curăța” și „a scurta” este același: kataros. Instrumentul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a ne curăța este Cuvântul Său și nu un cancer sau un accident de mașină în care îți pierzi unul din membrele trupului, schimbându-ți astfel viața pentru totdeauna în rău.

Mai mult decât atât, praful vorbește despre mentalitatea șarpelui. În grădina Edenului, Dumnezeu a blestemat șarpele, spunând: „De acum încolo, praful va fi hrana ta”. Ori de câte ori mlădița este în praf, nu dă roade. Ori de câte ori ne hrănim cu ceea ce se hrănește șarpele, când hrana șarpelui devine atmosfera vieții noastre, nu dăm roade. Dacă continuăm să ne hrănim cu minciunile dușmanului, nu vom da roade. De aceea, Dumnezeu ne înalță și ne curăță prin Cuvântul Său – ca să aducem roade. Faptul că un cuplu are un certificat legal de căsătorie nu înseamnă neapărat că au o căsătorie grozavă. Certificatul validează uniunea, dar viața în uniune este pur relațională. Un certificat nu dă naștere copiilor. Nu uniunea juridică aduce roade, ci uniunea intimă relațională. La fel, în umblarea noastră cu Cristos, uniunea noastră intimă relațională cu El este cea care aduce roade și viață.

Al doilea motiv pentru care cred că Ioan 15 nu este un pasaj despre posibilitatea credincioșilor de a-și pierde mântuirea este acela că metaforele sunt menite să meargă doar până la un punct. Isus vorbește aici printr-o pildă. El folosește o ilustrație pentru a evidenția o idee. Ca în orice imagine sau pildă, ea poate fi dusă la extremă. În înțelepciunea Sa, Isus folosește o imagine de zi cu zi – în special pentru oamenii Estului din vechime – pentru a transmite un punct spiritual: rodirea și creșterea noastră spirituală continuă aici pe pământ. Imaginea viței de vie, a mlădițelor și a grădinăritului era o referință pe care omul de rând o putea înțelege. Scopul principal al textului din Ioan 15 este de a dovedi că Isus este sursa întregii vieți spirituale. Acest lucru este clar, deoarece concluzia este că a aduce roade vine doar prin a sta în Isus. Așa cum o mlădiță despărțită de viță se va ofili și va muri, tot așa vor fi și oamenii care sunt despărțiți de Cristos. În acest context al rodirii, despărțirea de viță sau de Cristos, precum și ofilirea sau moartea nu se referă la a fi fără Dumnezeu și nemântuiți, ci la a avea „dezactivate”  în viața noastră anumite părți din întregul corp al adevărului deplin revelat în Scriptură cu privire la ce a realizat Cristos pentru noi, ce ni se cuvine, cine suntem cu adevărat în Cristos și cum ar trebui să arate viața noastră. Și această poate fi din lipsă de cunoștință, revelație și înțelegere datorită învățăturilor greșite sau din eșuarea în a menține credința proaspătă și puternică mereu în domeniile în care am fost luminați. Biblia spune la Ioan 8:32 că vom cunoaște adevărul...

Cea mai comună interpretare a acestei pilde este că acele zece fecioare reprezintă copii ai lui Dumnezeu născuți din nou și aparținând Împărăției Sale, care au fost mântuiți cu toții la un moment dat. Apoi unii dintre ei și-au pierdut mântuirea din cauza lipsei de veghere în moralitate și fapte bune.

Să analizăm mai întâi ceea ce știm sigur despre această pildă. În primul rând, pilda este despre Împărăția Cerurilor, despre un mire care este regele Isus și despre zece fecioare care reprezintă biserica vizibilă a lui Cristos. În al doilea rând, acțiunea din această pildă are loc între prima și a doua venire a lui Isus. În al treilea rând, asprimea răspunsului mirelui din versetul 12 — „Nu te cunosc” sau „Nu te-am cunoscut niciodată” — arată foarte clar că această pildă este despre o problemă eternă de viață și de moarte, respectiv chestiunea mântuirii veșnice în Împărăţia lui Dumnezeu sau a pedepsei veşnice. În al patrulea rând, este, de asemenea, evident că atunci când a venit mirele, făcând aluzie la a doua venire a lui Isus, unele dintre acele fecioare, reprezentând unii creștini, au participat la nunta Mielului. Aceasta înseamnă că au intrat în rai, în timp ce ceilalți au fost respinși și au mers în iad. Au mai rămas doar trei lucruri de elucidat: (1) În primul rând, ce reprezintă untdelemnul din lămpi și uleiul în plus din vase? (2) În al doilea rând, oamenii respinși au fost născuți din nou cu adevărat sau nu? (3) În al treilea rând, ce înseamnă veghere?

Uleiul în Vechiul Testament era folosit pentru a unge pe împărați și pe preoți. Era o imagine a ungerii în vederea lucrării pentru Dumnezeu:

În Noul Testament, credincioșii sunt unși cu Duhul Sfânt, așa cum vedem în aceste pasaje:

Isus a fost uns cu Duhul Sfânt, iar credincioșii sunt, de asemenea, unși cu Duhul Sfânt în timpul mântuirii. 1 Ioan 2:27 spune că ungerea pe care credincioșii au primit-o de la El rămâne în ei și îi învață toate lucrurile. Conform cu Ioan 14:16, 14:26 și 16:13, Duhul Sfânt este Ajutorul dat credincioșilor să fie cu ei pentru totdeauna, să-i învețe toate lucrurile și să-i conducă în tot adevărul. Așadar, uleiul din pilda fecioarelor este o imagine a Duhului Sfânt. Lumina lămpilor reprezintă fapte bune, moralitate, roade ale Duhului sau diferite acte divine ale Duhului, cum ar fi vindecarea bolnavilor, scoaterea demonilor și învierea morților.

Acum, care este diferența dintre uleiul prezent deja în lămpi și cel din vasele suplimentare? Pe de o parte, pe baza lui Ioan 14:16 și 1 Ioan 2:27, știm că, odată ce Duhul Sfânt vine în credincioși, El rămâne în ei pentru totdeauna. El nu mai vine și pleacă așa cum făcea în Vechiul Testament cu poporul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Efeseni 1:13–14 întărește această prezență veșnică a Duhului Sfânt în credincioși, afirmând că El este o pecete a mântuirii, o garanție a moștenirii credincioșilor până când aceștia dobândesc stăpânirea deplină a ei:

Cuvântul grecesc tradus „garanție” în acest pasaj (gr. arrabon) este un termen legal și comercial care înseamnă prima rată, depozit, avans sau angajament. Reprezintă o plată care obligă partea contractantă să efectueze plăți suplimentare. Când Dumnezeu le-a dat credincioșilor Duhul Sfânt, S-a angajat să le dea toate binecuvântările ulterioare ale vieții eterne, precum și o mare răsplată în cer cu El. În concluzie, cele cinci fecioare pentru care lămpile au încetat să mai ardă nu pot reprezenta credincioși cu adevărat născuți din nou, care au avut odată Duhul Sfânt în ei ca pecete și apoi L-au pierdut.

Pe de altă parte, o privire mai atentă asupra Scripturii, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, va dezvălui că Duhul Sfânt poate veni peste oameni doar pentru o perioadă, pentru ca aceștia să îndeplinească unele sarcini divine sau chiar să facă fapte bune. Însă, nu este necesar ca Duhul Sfânt să rămână în ei într-un mod salvator. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt vine peste ei, dar nu în ei. Câteva exemple din Vechiul Testament îi includ pe Samson, care a primit spiritul și ungerea de putere, împăratul Saul, care a primit spiritul profeției, Iosua și regele Solomon, care au primit amândoi duhul înțelepciunii în diferite măsuri. Toți acei oameni „au luminat” pentru un timp prin ungerea Duhului Sfânt, fără a fi mântuiți în timpul vieții lor, pentru că Isus nu venise încă. În acel moment al istoriei, ei aparțineau împărăției întunericului.

Venind în Noul Test...

Primele două versete din textul de mai sus afirmă că în vremurile din urmă unii oameni se vor lepăda de credință acordând atenție spiritelor înșelătoare și doctrinelor demonilor, fără să-și dea seama de acest lucru bineînțeles, și din ipocrizie vor vorbi minciuni, conștiința acestora fiind însemnată cu fierul roșu. Mulți creștini cred că lepădarea de credință din aceste verste se referă la pierderea mântuirii veșnice, pentru că ei interpretează duhurile înșelătoare și învățăturile demonilor ca păcate imorale care, în cele din urmă, îi vor face pe unii creștini autentici să-și piardă mântuirea. Însă, te invit să luăm lucrurile pe rând și să vedem mai întâi în ce constau aceste învățături greșite și apoi cine sunt acei „unii” care se vor lepăda de credință, la ce fel de credință se referă și ce înseamnă această îndepărtare.

Înainte de toate, aș dori să menționez că verbul „a lepăda” din versetul 1 ales de traducerea Cornilescu pentru a transla cuvântul grecesc apostesontai (îndemnând îndepărtare sau distanțare) este unul mult prea sever care transmite ideea de renunțare definitivă și ireversibilă la credință, în deplină conștiență de cauză a persoanei. Exclude posibilitatea persoanei de a fi înșelată (vezi expresia duhuri amăgitoare din versetul 1) sau îndepărtarea să fie una temporară cu posibilitatea de revenire.  O traducere mai fidelă a acestui verset ar fi următoarea:

Versetele 3 și 4 descriu unele dintre lucrurile și doctrinele pe care acești oameni le promovează și anume: interzicerea căsătoriei și abținerea de la anumite mâncăruri. Lucrurile relatate aici nu sunt păcate imorale și plăceri trupești în care oamenilor le place de obicei să  trăiască, ci mai degrabă „alte căi aparent bune” și ascetice de a dobândi neprihănirea. Ele sunt învățături și doctrine, dar nu păcate.

Aceste învățături sunt îmbrăcate într-o înfățișare de sfințenie ceea ce le face foarte subtile și înșelătoare. Judecând după natura lor, se pare că cei care le propagau, încercau să fie sfinți prin fapte în loc de credință. Ei credeau că sfințenia vine din respectarea strictă a unui set de reguli. Aceste doctrine par să se asemene cu Legea lui Moise și să fie de natură iudaică. Cine pot fi oare acești oameni? Din moment ce pasajul vorbește de o îndepărtare de credință înseamnă că acei oameni au avut contact la un moment dat cu învățătura curată a mântuirii numai prin credința în Cristos. Ei fie au fost atât de convinși încât au fost și născuți din nou, sau s-au alăturat doar bisericii pentru o vreme, însă nu au putut să renunțe pe deplin la Legea lui Moise și nu fuseseră născuți din nou niciodată. Pavel îi numește ipocriți și mincinoși din cauză că una predicau altora, însă ei făceau exact invers în viața lor privată, iar conștiința lor a ajuns să fie insensibilă datorită trăirii lor constante în acel stil de viață. Ei nu mai vedeau seriozitatea contradicției din viața lor din dorința de a apărea în fața oamenilor ca fiind religioși și sfinți. După cum zona în care un animal însemnat cu fierul roșu devine amorțită și insensibilă la durere, așa și conștiința acestor oameni se desensibilizase. Din această cauză, apostolul Pavel descrie conștiința lor ca fiind însemnată cu fierul roșu.

E foarte posibil ca acei „unii” influențați de învățăturile iudeilor să fie chiar lideri (păstori și învățători) ai bisericii lui Cristos din Efes, din moment ce ereziile avea legătură cu doctrine care de obicei sunt predicate din față. Mai mult decât atât, în 1 Timotei 1:7, ei sunt descriși ca dorind să fie învățători ai Legii. Dacă aceștia erau născuți din nou, ei îl iubeau probabil pe Dumnezeu, erau mântuiți veșnic prin har, dar din când în când erau „mușcați” de auto-neprihănirea propagată de adepții Legii lui Moise și se concentrau în principal pe faptele lor bune pentru a-I plăcea lui Dumnezeu aici pe pământ, iar aceasta era din cauza lipsei de înțelegere și revelație. Ei nu erau încă pe deplin stabiliți în Cristos și în credința în adevăr în toate domeniile. Aceasta nu înseamnă că își pierduseră mântuirea veșnică, ci că în viața lor de zi cu zi, ei se bazau mai mult pe neprihănirea lor de sine pentru a atrage favoarea lui Dumnezeu, în loc să aplice aceeași credință simplă pe care au avut-o la momentul mântuirii. Așadar, depărtarea lor de credință nu era o cădere ireversibilă din credință, ci o îndepărtare temporară sau limitată doar la unele aspecte ale vieții lor de credință. La fel se întâmplă și în ziua de azi cu mulți creștini autentici din trupul lui Cristos care mai alunecă din când în când în neprihănire de sine sau nu au o credință deplină în adevăr în toate domeniile vieții lor. Pavel nu a avut în vedere aici pierderea mântuirii veșnice. O mulțime de creștini născuți din nou, care sunt încă legaliști și auto-neprihăniți, vor merge în continuare în rai.

Din acest pasaj putem extrage și niște principii generale de credință. De exemplu, minciuna diavolului va avea întotdeauna ca rezultat o mântuire bazată pe fapte. Aceasta este atrăgătoare deoarece o religie orientată spre fapte bune pare impresionantă, sfântă și dreaptă pentru alții. Putem examina religie cu religie și vom observa că toate se bazează pe ceea ce faci sau nu faci. Se crede că, astfel, Dumnezeu este îmbunat în cerințele Lui, sau, cu alte cuvinte, lucrările omenești bune Îl temperează, Îl înduplecă pe Dumnezeu. Însă, toate aceste învățături sunt satanice și alimentate de demonic. Adevăratul creștinism nu se bazează deloc pe fapte și lucrări umane, ci numai pe harul lui Dumnezeu.

Religiile false ne învață că trebuie să lucrăm pentru salvare, dar creștinismul adevărat ne învață că Dumnezeu a făcut totul în Cristos.

Aceasta este o modalitate de a identifica falsurile în învățături. Minciunile lui Satan se referă întotdeauna la același lucru: spiritualitatea realizată prin efort uman și nu bazată doar pe Cristos.

Apocalipsa 3:1–5 (Cartea vieții)

Galateni 5:19–21 (Practicarea faptelor firești)

Unii predicatori folosesc acest pasaj pentru a-i amenința pe creștini că, dacă practică în mod obișnuit faptele firii pământești descrise în text, își pot pierde oricând mântuirea fără să știe. În primul rând, așa cum am demonstrat în secțiunea anterioară, a moșteni Împărăția echivalează cu a fi mântuit. În al doilea rând, Pavel nu spune că acei oameni care practică faptele firii pământești vor fi dezmoșteniți dintr-o stare de moștenitori, ci că ei nu vor moșteni nimic de la bun început. În al treilea rând, el nu specifică o succesiune cronologică clară sau un număr de abateri după care cei care practică faptele firii își vor pierde mântuirea.

În al patrulea rând, dacă privim cu atenție la context (câteva versete înainte și câteva versete după pasajul nostru), putem descoperi imediat că apostolul Pavel ilustrează un contrast absolut între fire și Duh și între faptele firii și roadele Duhului: „Vă spun deci: umblați prin Duhul și, astfel, nu veți împlini nicidecum pofta firii pământești. Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, iar Duhul împotriva firii pământești, fiindcă acestea se împotrivesc una alteia, pentru ca voi să nu puteți face ceea ce vreți” (Galateni 5:16-17). El doar le pune una lângă alta pentru comparație și instruire dumnezeiască către credincioși. După ce enumeră toate faptele cărnii, el începe versetul 22 cu prepoziția „DAR”, care începe enumerarea roadelor Duhului. El conchide în versetul 24 că cei care sunt ai lui Cristos (care sunt diferiți de cei care practică faptele firii și nu vor moșteni Împărăția) și-au răstignit deja firea cu pasiunile și poftele ei. Așadar, el îi încurajează pe credincioși să trăiască conform adevărului despre natura lor schimbată deja. De fapt, în versetul 25, el spune așa: dacă ești în Duhul, trăiești în El și aparții lui Dumnezeu, atunci și umblă și poartă-te în Duhul sau în conformitate cu El. Tema este în mod clar reînnoirea minții credincioșilor în Cristos și nu pierderea mântuirii lor.

Efeseni 5:5–6 (Fiii neascultării, partea 1)

Acest text, care este adesea folosit ca obiecție la salvarea eternă, este foarte asemănător cu alte două scripturi din secțiunile anterioare, cu o nouă adăugare: „mânia lui Dumnezeu vine asupra fiilor neascultării”. Implicația este că credincioșii în Cristos, care sunt fii ai lui Dumnezeu și nu ascultă de El făcând oricare dintre lucrurile rușinoase enumerate, vor intra, după un anumit punct, sub mânia lui Dumnezeu. Totuși, despre ce fel de neascultare vorbește Pavel aici? Este neascultarea credinței, nu neascultarea de Lege. El mai spune în Romani 1:5 că prin Isus am primit harul și apostolia de a duce „ascultarea credinței” la toate națiunile. Fiii ascultării sunt cei care își pun credința în Cristos, în timp ce fiii neascultării sunt cei fără Cristos.

Din nou, aici principalul răspuns la această obiecție este că apostolul Pavel descrie comportamentul celor care nu vor moșteni niciodată Împărăția lui Dumnezeu și sunt sub mânia Lui, cu scopul de a-i învăța pe credincioși cum să nu trăiască. El începe în Efeseni 4:17 spunând: „Să nu mai umblați așa cum umblă restul neamurilor” și continuă cu acest contrast în capitolele 4 și 5. În Efeseni 5:1, Pavel îi încurajează pe credincioșii din biserica din Efes să devină imitatori ai lui Dumnezeu, ca niște copii iubiți, iar în versetul 7 din același capitol, el îi îndrumă să nu fie părtași cu fiii neascultării. În versetul 8, Pavel clarifică și mai mult că ei au fost cândva întuneric, dar acum sunt lumină în Domnul, așa că ar trebui să umble conform acelei lumini din interiorul lor. Așa că ei nu sunt cei care vor fi dezmoșteniți dacă persistă suficient de mult în comportamente păcătoase. Expresia „mânia lui Dumnezeu” este menită să sublinieze gravitatea păcatului. Deși Isus Cristos a înlăturat orice păcat și condamnare la momentul mântuirii, asta nu înseamnă că Dumnezeu a devenit mai blând cu păcatul și că putem fi relaxați în privința aceasta. Ar trebui să ne străduim să ne diferențiem de întuneric și să trăim conform standardelor Împărăției pe care am moștenit-o.

Coloseni 3:5–11 (Fiii neascultării, partea 2)

Acest pasaj este identic cu Efeseni 5:5–6, pe care l-am explicat deja. Totuși, am vrut să-l includ separat pentru repetiție și pentru a acoperi toate obiecțiile posibile pe care oamenii le-ar putea aduce cu privire la mântuirea veșnică a noii creații. Pe baza contextului pasajului, putem observa repede din nou contrastul pe care Pavel îl face clar între cei nemântuiți (fiii neascultării) și cei mântuiți care ar putea încă să facă lucruri păcătoase. Tocmai acesta este motivul unei astfel de comparații, deoarece creștinii încă mai fac lucruri păcătoase în procesul de reînnoire a minții și de sfințire. Versetul 5 începe cu prepoziția „de aceea”, care introduce rezultatul a ceea ce s-a întâmplat deja. Pentru că ați murit împreună cu Cristos (Coloseni 3:3) și ați înviat împreună cu Cristos (Coloseni 3:1), de aceea dați la moarte lucrurile pământești precum curvia, necurăția, poftele rele, etc. Versetul 7 continuă la timpul trecut: „În acestea ați trăit și voi cândva, când trăiați între ei”. În cele din urmă, versetul 8 spune: DAR ACUM, lăsați deoparte toate aceste lucruri: mânia, furia, răutatea, etc.

Deci, Pavel nu spune că creștinii din biserica din Colose ar putea deveni fii ai neascultării prin faptele lor păcătoase și astfel să vină sub mânie, ci că ar trebui să-și schimbe modul de viață acum că au moștenit Împărăția lui Dumnezeu și nu mai sunt sub mânia Lui.

Apocalipsa 21:8 (Pedeapsa celei de-a doua morți)

Evrei 3:12–14 (Îndepărtarea de Dumnezeu)

Unii creștini interpretează „îndepărtarea de Dumnezeul cel viu” în acest pasaj ca fiind pierderea mântuirii. Totuși, aici avem aceeași explicație ca înainte. A te depărta de Dumnezeu înseamnă a începe să-ți mărturisești credința în Cristos ca mai apoi să continui să te bazezi tot pe vechiul sistem al Legii pe care Dumnezeu l-a abolit și să nu crezi pe deplin în Cristos (adică să ai o inimă rea a necredinței). „Înşelăciunea păcatului” la care se face referire aici este înşelăciunea păcatului necredinţei în Cristos. Acesta este contextul. Versetul următor vorbește despre menținerea cu fermitate a convingerii noastre în Cristos și despre a nu aluneca înapoi în necredință. Observați, de asemenea, că în versetul 14, a ține cu fermitate convingerea noastră de la început până la sfârșit nu este o condiție pentru a rămâne în relație cu Cristos, ci un rezultat al faptului că am devenit deja părtași ai lui Cristos. Versetul nu spune că rămânem astfel doar atâta timp cât stăm fermi, ci că îi cunoaștem pe cei care au devenit cu adevărat părtași ai lui Cristos (timpul trecut) dacă ei țin ferm convingerea lor de mântuire până la sfârșit. Aceeași idee este exprimată în Evrei 3:5–6:

Unii predicatori deduc din acest pasaj că credincioșii rămân casa lui Dumnezeu atâta timp cât păstrează ferm și până la capăt încrederea și bucuria în speranță. Însă, versetul nu spune asta, ci spune că credincioșii sunt deja casa lui Dumnezeu, iar dovada constă în faptul că, aceștia vor păstra încrederea până la capăt ca și rezultat al credinței lor. Cu alte cuvinte, tu știi că locuința ta a fost conectată la rețeaua electrică dacă luminile se aprind în casă. Tu nu încerci să ții luminile aprinse pentru a te asigura că astfel casa ta rămâne conectată la rețeaua electrică.

Evrei 12:14 (Căutarea sfințirii)

Mulți creștini scot Evrei 12:14 din context și ajung la concluzia că credincioșii născuți din nou trebuie să urmărească sfințirea practică (adică facerea de fapte bune și omiterea celor rele) în timp ce trăiesc pe pământ, pentru a-și menține salvarea. Altfel, ei nu vor ajunge să-L vadă pe Domnul, ceea ce înseamnă că își pot pierde mântuirea în orice moment. Recunosc că acesta este un verset dificil de interpretat în mod corect de unul singur sau izolat de context și voi explica de ce este așa.

Sfințirea la care face referire Evrei 12:14 poate fi doar una din două tipuri. Primul tip e sfințirea comportamentală și practică, la nivel de trup și suflet. Aceasta este progresivă și constă într-un proces de transformare ce începe după nașterea din nou și poate ține toată viața. Al doilea tip este sfințirea sau neprihănirea dată de Isus la momentul nașterii din nou, la nivel de duh. Aceasta nu mai este progresivă, ci este oferită o singură dată pentru totdeauna. Ea este menționată în 1 Corinteni 6:11 unde Pavel spune la timpul trecut corintenilor că ei au fost sfințiți. Ca regulă generală, în mediul creștin, există multă confuzie cu privire la lucrarea terminată deja în noi și la ceea ce este încă în proces de finalizare, tocmai din cauză ca autorii cărților Bibliei alternează discursul de la nivelul trupului și sufletului cu cel al duhului fără să anunțe audiența. Și atunci cade în responsabilitatea noastră și a Duhului Sfânt să facem această distincție, care nu este tot timpul simplă. Dar dacă avem o inimă sinceră și doritoare de a ajunge la rădăcina adevărului pur, cu ajutorul Duhului Sfânt, vom reuși.

Să presupunem că Evrei 12:14 se referă la sfințirea progresivă a comportamentului. Căutarea unei astfel de sfințiri este un lucru bun și de dorit și e un proces în care noi trebuie să fim implicați în permanență ca și creștini, pentru că Dumnezeu este sfânt și știm că El dorește foarte mult ca și noi să fim sfinți în purtarea noastră, așa cum menționează apostolul Petru în 1 Petru 1:15–16. Faptul că textul ne îndeamnă să urmărim această sfințire poate fi un indiciu că nu e vorba aici de îndreptățirea primită o singură dată la momentul mântuirii. Și dacă versetul s-ar fi oprit aici, probabil aceasta ar fi fost cea mai bună interpretare care ne-ar fi insuflat o dorință și mai mare de a ne sfinți. Însă, în momentul în care versetul se termină cu faptul că nimeni nu va vedea pe Domnul fără această sfințire, nu mai poate fi vorba de sfințirea practică. De ce? Pentru că Dumnezeu este perfect și El cere numai perfecțiune, conform Matei 5:48. El nu acceptă jumătăți de măsură sau căutări progresive. Suntem noi oare vreodată desăvârșiți, după mântuire, în toată conduita noastră? Desigur că nu. Aceasta înseamnă că sfințirea progresivă care este mereu imperfectă nu poate fi un factor care va determina dacă Îi vedem, sau nu, fața lui Dumnezeu. În această situație, chiar nimeni nu Îi va vedea fața. Pot să garantez. La Dumnezeu nu este ca și cum ar fi un prag de sfințenie pe care numai El îl cunoaște în mintea Sa și îl ține secret și care poate fi de 60% sau 90%, iar dacă strădania ta depășește acel prag, vei reuși să-I vezi fața, altfel, nu. Din păcate, din ce am văzut până acum, practic foarte mulți creștini cred că este așa fără poate chiar să fie conștienți de acest lucru. În general, concluzia cu care este lăsată audiența în urma unei predici din Evrei 12:14 este că ei trebuie să facă tot posibilul să trăiască cât mai sfânt pentru a-și crește șansele de a fi deasupra pragului secret al lui Dumnezeu de sfințire și de a ajunge până la capăt într-o stare satisfăcătoare. Însă, pe langă faptul că Dumnezeu nu ar accepta o astfel de sfințire deficitară ca și condiție de a-I vedea fața, dacă menținerea salvării depinde d...

Principii de interpretare

Ori de câte ori ne apropiem de un pasaj biblic care aparent contrazice siguranța veșnică a mântuirii credincioșilor, putem folosi câteva principii sau unelte care să ne ajute să înțelegem sensul corect și intenționat al textului respectiv. În primul rând, trebuie să ne uităm la contextul istoric și cultural al cărții căreia îi aparține pasajul și să căutăm răspunsuri la întrebări precum următoarele: Cine este autorul cărții? În ce perioadă a fost scrisă cartea? Care este tema cărții? Cui i s-a adresat? Ce probleme ale zilei a încercat să abordeze autorul? Care a fost tonul autorului și atmosfera creată de el? Când facem această cercetare, am putea găsi indicii importante despre interpretarea textului nostru inițial. În al doilea rând, trebuie să citim pasajul în contextul său imediat, adică câteva versete înaintea lui și câteva versete după el, pentru a vedea despre ce vorbea cu adevărat autorul. În al treilea rând, este recomandat să citim același pasaj în mai multe traduceri ale Bibliei și în diferite limbi dacă e posibil, cum ar fi engleză și greacă. Unele limbi sunt mult mai bogate în cuvinte și semnificații decât altele. Limba greacă este una dintre cele mai bogate și cuprinzătoare limbi de pe pământ. De aceea, probabil, Dumnezeu a rânduit lucrurile astfel încât Noul Testament să fie scris într-o perioadă în care limba greacă era predominantă. De exemplu, limba greacă are șase cuvinte diferite pentru ”dragoste”, trei cuvinte diferite pentru ”cunoaștere” și trei cuvinte diferite pentru ”înțelepciune”. Mai mult, cuvântul ”mântuire” provine din cuvântul grecesc soteria, tradus ca și restabilire la o stare de siguranță, întregire, sănătate și bunăstare, precum și salvare, eliberare și ferire de pericol sau distrugere. Cu toate acestea, ca și creștini, când citim cuvântul „mântuire” din Biblie în limba noastră maternă, credem că se referă doar la mântuirea din iad și din iazul de foc. Dacă citim aceste pasaje dificile într-o singură traducere a Bibliei și doar în limba noastră maternă, putem pierde mult din semnificația inițial intenționată a textului.

A patra cheie pentru o interpretare autentică a textelor complexe despre imuabilitatea mântuirii este să înțelegem că salvarea este un pachet holistic și complet, care include atât salvarea de iad, cât și sănătatea fizică, prosperitatea materială și eliberarea de obiceiuri și dependențe păcătoase aici pe pământ. Mergând pe aceeași linie, al cincilea principiu este că mântuirea include atât spiritul, cât și sufletul și trupul nostru. Salvarea spiritului este instantanee și eternă (perpetuă), în timp ce mântuirea sufletului și a trupului sunt progresive și au loc aici pe pământ. Uneori, chiar și creștini fiind, am putea să ne pierdem viața aici pe pământ mai devreme decât a plănuit Dumnezeu și să nu ne însușim toate beneficiile Evangheliei, în principal din cauza lipsei de cunoaștere și înțelegere. S-ar putea chiar să avem perioade de regres sau apostazie. Totuși, aceasta nu înseamnă că ne pierdem și mântuirea veșnică.Al șaselea principiu de interpretare este că mântuirea include două părți: o parte minoră și o parte semnificativă. Partea secundară are de-a face cu ispășirea păcatelor noastre trecute, care ne oferă intrarea veșnică în Împărăție și scăparea de iad, în timp ce partea semnificativă are de-a face cu Noul Legământ de binecuvântări, sfințenie, pace, bucurie, sănătate și prosperitate aici pe pământ. Salvarea adusă de Isus Cristos nu a fost în principal una din iad, ci o salvare de păcat și de toate efectele care au intrat în lume odată cu el. Mântuirea din iad este un produs secundar al mântuirii din păcat. De exemplu, să ne îndreptăm atenția la călătoria poporului Israel din Egipt spre țara promisă. Ieșirea lor din Egipt și trecerea Mării Roșii sunt un simbol al scăpării noastre din păcat și iad, al nașterii din nou și al botezului în apă. Însă, știm cu toții că acesta nu a fost scopul principal al lui Dumnezeu – doar să-i scoată din sclavie, să-i ajute să treacă Marea Roșie și apoi să-i lase să trăiască singuri în deșert. Deuteronom 6:22–23 spune că Dumnezeu i-a scos DIN Egipt pentru a-i duce ÎN țara făgăduită a Canaanului. Scoaterea lor din Egipt a fost doar un pas secundar și necesar pentru ca Dumnezeu să-i ducă în țara promisă. Mulți creștini cred că țara promisă pentru noi, credincioșii, este cerul, după moartea fizică, dar nu este așa. De ce? Pentru că acolo nu vor mai fi uriași cu care să lupte lupta credinței, precum uriașii cu care israeliții au luptat în Canaan. Giganții bolii, sărăciei, blestemului, influențelor demonice, a obiceiurilor păcătoase și dependențelor sunt aici pe pământ, nu în cer. Canaan este manifestarea supranaturală a libertății Noului Legământ aici pe pământ. Din păcate, mulți credincioși se gândesc doar să intre în rai și să scape de iad, iar acestea le sunt oricum deja acordate. Ei mor în „pustie” fără să ajungă vreodată să trăiască în Canaanul Evangheliei aici pe pământ. Noi suntem chemați să-i vindecăm pe bolnavi, să scoatem duhurile rele și să înviem morții (Matei 10:8). Câte dintre aceste beneficii ale Evangheliei se întâmplă în mod regulat în bisericile creștine? Sunt aproape inexistente. Însă ne facem griji de iad! De ce atât de mulți credincioși încă se complac în plăcerile păcătoase ale lumii? Pentru că, la fel ca și poporul Israel din deșert, dacă nu au gustat încă Canaanul, se vor gândi mereu la „carnea și usturoiul” Egiptului unde se aflau în robie. Mulți creștini L-au primit pe Isus doar pentru a le șterge păcatele. Au traversat spiritual Marea Roșie și apoi s-au oprit acolo, așteptând să moară fizic și să meargă în rai. Și de aceea ei tind să-și dorească atât de mult „Egiptul”. Mai mult decât atât, poporul Israel care a murit în deșert și nu a ajuns niciodată în Canaan din cauza necredinței lor, a fost pedepsit de Dumnezeu în diferite moduri – în principal prin moarte fizică – dar El nu i-a trimis niciodată înapoi în Egipt.

Al șaptelea și ultimul principiu care ne va ajuta să interpretăm pasajele dificile este că „a lupta pentru credință” sau „a continua în credință” sau „a veghea în credință” sau „a face fapte bune”, toate acestea sunt efecte ale mântuirii autentice și nu condiții de menținere  a ei. Altfel, mântuirea nu ar mai fi numai prin credință și am avea fapte cu care să ne lăudăm înaintea lui Dumnezeu.

Evrei 6:4-6 (Imposibilitatea reînnoirii)

Lumea perfectă versus lumea căzută

Să vedem o altă dovadă a eternalității mântuirii. Lucifer însuși și primul Adam au căzut în păcat aflându-se într-o lume perfectă și dintr-o poziție de sfințenie perfectă. Cu atât mai mult, într-o lume plină de rău, de ispite și de toate poftele și obiceiurile nesănătoase lucrând împotriva ta ca și credincios, probabilitatea de a cădea din mântuire este de un milion la unu, dacă Dumnezeu nu te-ar ține și nu ți-ar păstra mântuirea intactă prin puterea Duhului Sfânt. Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 1:7–9 că nu noi înșine, ci Domnul nostru Isus Cristos este Cel care ne va susține fără vină până la capăt pentru că Dumnezeu este credincios:

Apoi Iuda spune că cei chemați sunt sfințiți de Dumnezeu Tatăl și păstrați de El în Isus Cristos:

1 Tesaloniceni 5:23–24 transmite aceeași idee că Dumnezeul păcii Însuși ne va sfinți și ne va păstra fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos, pentru că Cel care ne-a chemat este credincios și El este Cel care va face acest lucru:

În cele din urmă, Iuda spune că Dumnezeu este capabil să ne ferească de cădere și să ne prezinte fără cusur înaintea slavei Sale:

Legământul veșnic

Să citim un pasaj convingător din Ieremia 32:37–40 despre Noul Legământ și efectele lui asupra credinciosului:

În acest pasaj, Dumnezeu vorbește prin profetul Ieremia în mod specific poporului Israel, dar și despre Noul Legământ în Cristos extins mai târziu și asupra neamurilor. În versetul 37, Dumnezeu spune poporului Israel ceva particular, doar pentru ei ca națiune, și anume că într-o zi El îi va aduna din toate țările și îi va aduce înapoi la Ierusalim. Dar apoi, de la versetul 38 până la versetul 40, Dumnezeu începe să le spună lucruri despre Noul Legământ care se aplică tuturor credincioșilor în Cristos de astăzi. De unde știm asta? În primul rând, Dumnezeu le promite că vor fi poporul Său. Aceasta este o temă care se repetă atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Dumnezeu a căutat întotdeauna o rasă aleasă și o Împărăție de preoți care să fie templul Său și în care să locuiască. Vedem în Exodul 19:5–6 o promisiune către poporul lui Israel că, dacă se supun Legii, ei vor fi acei oameni:

Apoi, în Noul Testament, în 1 Petru 2:9, după răstignirea lui Isus, Dumnezeu le spune tuturor oamenilor care sunt în Cristos (atât evrei, cât și neamuri), la timpul prezent că ei sunt acea generație aleasă, propriul Său popor special, pentru că Cristos a împlinit toată Legea și toate condițiile:

A doua dovadă că textul din Ieremia se aplică noii creații este promisiunea lui Dumnezeu că El va da acestui popor o singură inimă, nouă, și o singură cale, ca să se teamă de El pentru totdeauna. Cine este calea, singura cale către Dumnezeu? Isus Cristos. El spune aceasta în Ioan 14:6:

Acum, după ce am stabilit că Ieremia 32:38–40 se aplică credincioșilor în Cristos, să observăm ce spune Dumnezeu despre acel Nou Legământ, respectiv despre salvare. În primul rând, în versetul 39, Dumnezeu spune că le va da o singură inimă și o singură cale, pentru ca ei să se teamă de El, PENTRU TOTDEAUNA. Cu alte cuvinte, această nouă inimă garantează că ei, prin propria lor alegere liberă, se vor teme de Dumnezeu PENTRU TOTDEAUNA, nu doar temporar. În al doilea rând, în versetul 40, Dumnezeu spune că El va face cu acești credincioși un LEGĂMÂNT VEȘNIC. Un legământ între două părți se încheie numai atunci când una dintre părți moare. Știm că Dumnezeu nu moare niciodată, dar știm, de asemenea, că nici credincioșii nu pot muri niciodată, deoarece au viața veșnică în noile lor spirite la momentul mântuirii. Mai mult decât atât, un legământ ETERN înseamnă că legământul nu se va termina NICIODATĂ, sugerând că credincioșii, chiar și prin libera lor alegere, nu vor dori niciodată să iasă din acel legământ. În al treilea rând, în a doua parte a versetului 40, Dumnezeu reiterează faptul că El va pune teama și respectul de El în inimile lor, astfel încât ei, chiar și prin libera lor alegere, să nu se îndepărteze de El.

Faptele individuale versus natura moștenită

Înainte de venirea lui Cristos, de ce erau oamenii condamnați la iad în viitor după moartea fizică? Din cauza faptelor lor păcătoase individuale sau din cauza păcatului lui Adam care le-a fost transmis? Din cauza păcatului lui Adam, deoarece dacă Isus nu ar fi venit și nu ar fi murit pe cruce, oamenii buni ai Vechiului Testament pr...

Introducere

”Sunt oare încă salvat? Am fost de fapt vreodată salvat cu adevărat?” Ți-au venit vreodată în minte astfel de întrebări ca și credincios născut din nou? Știu că pe mine m-au urmărit de multe ori, deși credeam că sunt un credincios adevărat în Cristos, născut din nou, botezat în apă și mântuit. De ce? Pentru că încă păcătuiam ca și creștin și uneori în mod repetat în același domeniu. Când se întâmpla asta, mă simțeam rușinat, îmi părea rău de ceea ce făceam și mă întrebam: „Oare voi vedea vreodată vreun progres real în sfințenie în viața mea de creștin, astfel încât să nu fiu nevoit să-mi fac griji sau să-mi fie frică că îmi voi pierde mântuirea? Voi depăși vreodată complet și permanent comportamentele păcătoase care se repetă din nou și din nou, deși le-am mărturisit și am decis să mă schimb de atâtea ori?” Nu știam ce să fac pentru că îmi doream atât de mult să fiu plăcut Domnului, dar mă simțeam fără speranță. Conștiința mea a continuat să mă apese cu condamnare ani de zile până când am început să mă tem că acumularea acestor păcate a anulat deja sau va anula mântuirea mea veșnică undeva în viitorul apropiat, deși le-am mărturisit și mi-a părut sincer rău de ele. Obișnuiam să mă întreb: „Cât timp mă va suporta Dumnezeu până când va renunța complet la mine?” Ori de câte ori mă îmbarcam într-un avion, plângeam înaintea lui Dumnezeu și mă asiguram că mi-am mărturisit toate păcatele ca să nu fiu pierdut veșnic în caz că avionul se prăbușea. Având aceste întrebări care nu îmi dădeau pace în mod constant, am devenit descurajat în umblarea mea de creștin. În loc să mă bucur de salvarea mea, să-L iubesc pe Dumnezeu din ce în ce mai mult și să-L urmez cu o inimă neîmpovărată, mă simțeam mereu nevrednic, chiar și atunci când poate nu aveam în minte un anumit păcat. Îmi era greu uneori să mă rog sau să citesc Biblia. Și mai problematic era faptul că eram implicat în mod regulat în slujirea publică în biserică. Conduceam închinarea în fiecare săptămână, predicam Cuvântul și mă rugam pentru oameni. Treptat mi-am pierdut toată încrederea în a mai sluji lui Dumnezeu și oamenilor și am devenit atât de concentrat pe sine încât L-am pierdut din vedere pe Cristos și tot ceea ce El a făcut pentru mine. În ciuda eforturilor și intențiilor mele bune, am continuat să păcătuiesc. Păcatele mele nerezolvate continuau să se adune, împovărându-mi conștiința și făcându-mă să mă simt fără speranță și paralizat din punct de vedere spiritual. Am început să cred că nu voi putea trăi niciodată o viață sfântă și că voi fi întotdeauna în condamnare, vinovăție și depresie. Rețineți că nu trăiam în păcate grave cum ar fi adulter, droguri, băutură, fumat, furt sau minciună. Eram copil de pastor născut și crescut într-o familie creștină, însă aveam unele lucruri cu care mă confruntam. Într-o zi după întâlnirea de biserică, am decis serios să renunț la a-L urma pe Domnul pentru că mă săturasem să lupt și să mă prefac că sunt bine. De asemenea, eram convins că viața mea creștină a suferit pagube ireparabile și că eram deja pierdut. Așa că, m-am gândit în sinea mea: „Ce folos? De ce să mă mai chinui când mi-am pierdut deja mântuirea? De ce să mai încerc?” Dacă ai experimentat vreodată ceva asemănător, această serie de articole este pentru tine. Din fericire, Duhul Sfânt a avut milă de mine și nu m-a lăsat acolo. El a început încet să-mi dezvăluie adevăruri profunde despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat la cruce și despre mântuire.

Adevărații credincioși, care sunt născuți din nou și îndreptățiți prin credința în Cristos, pot să își piardă vreodată mântuirea prin păcat? Curând mi-am dat seama că această întrebare a fost o sursă de controversă pentru o lungă perioadă de timp printre creștini. Aceasta este într-adevăr o problemă de o importanță considerabilă în viața creștină practică. Pe de o parte, dacă nu există nicio garanție că mântuirea este permanentă, credincioșii pot experimenta o mare anxietate și nesiguranță, ca și mine, subminând eficiența și puterea Evangheliei în viața lor creștină. Pe de altă parte, dacă mântuirea este sigură și credincioșii sunt păstrați salvați independent de viețile și faptele lor, rezultatul ar putea fi delăsare sau indiferență față de cerințele morale și spirituale ale Evangheliei, ceea ce se numește libertinism. Prin urmare, clarificarea și stabilirea învățăturii scripturale referitoare la siguranța credinciosului este esențială pentru o viață biruitoare.

Au existat două perspective predominante ale acestei controverse asupra siguranței eterne a salvării: una în care perseverența noastră în credință și sfințire condiționează păstrarea mântuirii, iar cealaltă în care mântuirea este asigurată de Dumnezeu pentru eternitate, independent de sfințirea noastră. În această serie de articole, voi susține că mântuirea autentică este păstrată de Dumnezeu pentru totdeauna, sfințirea fiind un rezultat al acestei mântuiri și nu o condiție pentru a o menține. Voi realiza acest obiectiv dezvăluind mai întâi dovezile biblice conform cărora credincioșii adevărați în Cristos nu își pot pierde niciodată mântuirea. Apoi voi aborda cele mai comune obiecții biblice la siguranța veșnică a mântuirii pentru adevărații credincioși născuți din nou și voi încerca să răspund la ele.

Această serie de articole descrie o altă aplicație sau consecință (pe lângă mărturisirea păcatelor și Cina Domnului) a realității că credincioșii au devenit liberi de condamnare pentru totdeauna, iar păcatele lor viitoare au fost, de asemenea, eradicate.

Un dar gratuit și irevocabil

Să citim două pasaje care ilustrează însăși natura mântuirii și a vieții eterne:

Prima dovadă că tu, ca și credincios născut din nou, nu îți poți pierde niciodată mântuirea este faptul că mântuirea și viața eternă sunt daruri gratuite de la Dumnezeu. Chiar și expresia „dar gratuit” este un pleonasm pentru că orice dar este gratuit prin însăși definiția cuvântului „dar”, însă am folosit-o pentru a mă asigura că înțelegem că este gratuit. Un cadou nu vine cu nici un fel de obligații, condiții, muncă sau fapte bune necesare pentru a-l câștiga sau a-l păstra. Știind că acest cadou nu vine de la o ființă umană, ci de la Dumnezeul Atotputernic, care este mereu credincios și de încredere, care nu se schimbă niciodată și dă oamenilor numai daruri bune și perfecte (Iacov 1:17), ne dă și mai multă siguranță și încredere.

Mai mult, îndreptățirea sau achitarea veșnică a păcatelor tale este primită numai prin credință și independentă de faptele Legii. Aceasta înseamnă că nu ți-ai primit mântuirea pe baza faptelor tale bune, nu este menținută prin faptele tale bune făcute după momentul salvării și nici nu se pierde prin faptele tale rele. Care sunt lucrările Legii? Sunt fapte bune și sfinte, făcute pentru Domnul, dar care sunt făcute prin efort uman și cu scopul greșit de a te menține drept cu Dumnezeu și de a fi plăcut Lui. Deoarece mântuirea ta este independentă de faptele tale, ea este sigură și eternă. Romani 3:28 arată clar acest lucru:

Mântuirea este și un dar irevocabil. De unde știm asta? Însăși natura lui Dumnezeu ilustrată în Romani 11:29 n...

Dumnezeu promite lui Avraam cu 700 de ani înainte că poporul din sămânța lui va trece prin robie în Egipt, dar apoi va fi scos și dus în țara promisă. Și apoi Dumnezeu trimite pe Moise în robie la popor să le aducă această veste bună, să le predice evanghelia despre o țară promisă în care curge lapte și miere și în care vor merge și vor intra. Vor trăi în case pe care nu le-au zidit ei și vor mânca din vii pe care nu le-au plantat ei. Vești extraordinare! Parcă suna prea bine ca să fie adevărat.

Ce s-a întamplat? Au ieșit din robia Egiptului și în câte zile au ajuns la Cades-Barnea? În 11 zile (Deuteronom 1:2). După 400 de ani de robie, Dumnezeu i-a vrut în țara promisă în 11 zile. Așa că aceste iscoade merg și inspectează țara și apoi se întorc și se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu zicând că ei nu vor intra în țară. Și aici în Evrei 3, Dumnezeu spune că ”părinții voștri m-au testat timp de 40 de ani. Nu Eu i-am testat pe ei, ci ei pe Mine. Timp de 40 de ani am încercat să îi duc pe acești oameni într-o țară unde nu aveau de muncit atâta ca să-și câștige existența, dar nu au vrut să intre.” Și apoi Dumnezeu spune că ”am jurat că nu vor intra în odihna Mea.” Foarte interesant! El nu a spus că ”nu veți intra în Canaan, ci că nu veți intra în odihna Mea.”

Apoi pasajul spune că Iosua a dus poporul în țara Canaan până la urmă. Însă dacă această țară ar fi fost odihna lui Dumnezeu (v 4:8), atunci de ce Dumnezeu ar mai fi vorbit lui David mai târziu în Psalmii 95:7-8 despre o altă zi, adică astăzi, în care să nu ne împietrim inimile? Prin urmare, este și încă a rămas o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu, adică pentru noi cei născuți din nou, în care suntem invitați să intrăm.

Cred că știm multe despre credință, cum vine, cum funcționează, ce face credința, cum credința te catapultează în puterea lui Dumnezeu, cum credința te duce în promisiunile lui Dumnezeu și cum pentru a primi tot ceea ce Dumnezeu a dat, ai nevoie de credință. Dar înainte ca credința să facă toate aceste lucruri în viața ta, înainte ca credința să producă rezultate în viața ta, există un lucru pe care credința îl va face mai întâi de toate: credința te va conduce întâi în odihna lui Dumnezeu.

Ce este odihna lui Dumnezeu?
Odihna lui Dumnezeu este un loc, o dimensiune, sau un tărâm în care intrăm.

În a șaptea zi Îl vedem pe Dumnezeu cum creează un tărâm al odihnei în care îl invită și pe om după ce îl creează la sfârșitul zilei a șasea. În grădina Eden era odihna lui Dumnezeu și omul avea de lucru, dar nu era o muncă grea cu transpirație. Tot ce făcea sau lucra, făcea dintr-un loc și un tărâm al odihnei.

În Sabatul lui Dumnezeu, în odihna lui Dumnezeu, munca și căsătoria nu erau făcute din sau sub presiune, ci din plăcere. Când omul a păcătuit, el a distrus acea zi de odihnă sau, mai bine zis, a ieșit din ea. Tărâmul o...

În trecut Dumnezeu a vorbit prin profeți părinților poporului Israel, însă acum în aceste vremuri din urmă de la nașterea lui Isus încoace El ne-a vorbit prin Fiul Său. Matei 5:17 ne spune că Isus a împlinit Legea și profeții (adică toate profețiile din Vechiul Testament), iar Luca 16:16 ne spune că Legea și proorocii au ținut până la Ioan.

Așa că va trebui să reevaluăm așa zisele referințe la vremurile din urmă pe care le găsim în cărțile proorocilor ca Ezechiel și Daniel pentru că ele nu prea au cum să se refere la vremea sfârșitului din moment ce au fost toate împlinite în Isus. Profeții au vorbit poporului Israel despre Isus și venirea Lui.

Isus este ultima revelație, iar Legea împreună cu proorocii și tot Vechiul Testament trebuie interpretată prin prisma lui Isus pentru că El este întipărirea persoanei Tatălui. Legea și toată aparenta severitate a lui Dumnezeu din Vechiul Testament trebuie văzută în cadrul naturii persoanei lui Isus. Isus a împlinit toată Legea și totuși mesajul Lui a fost unul de dragoste ”extravagantă” și de restaurare. De exemplu, când a fost confruntat de farisei cu femeia prinsă în adulter, conform Legii ea trebuia omorâtă cu pietre, însă Isus, datorită dragostei Sale, a găsit o modalitate de a o salva de la moarte, fără ca să încalce Legea. Apoi, Adam și Eva puteau fi lăsați să moară veșnic după ce au mâncat din pomul interzis că doar așa a spus Dumnezeu că se va întâmpla. Însă Dumnezeu, datorită dragostei Sale infinite, a găsit o cale, foarte ”costisitoare” ce-i drept, de a salva omenirea de la moarte veșnică fără ca să Își încalce propriul Cuvânt. Mai mult decât atât, faptul că copilașii erau atrași de Isus și le plăcea să stea în prezența Lui ne vorbește volume despre ce fel de persoană era Isus, care reprezenta exact natura Tatălui Însuși. Copii simt intuitiv când o persoană este plină de dragoste față ei.

În timpul vieții Sale, când s-a mâniat Isus de obicei sau s-a tulburat? Doar atunci când a intrat în contact cu fariseii și saducheii, cei care predicau un Dumnezeu aspru cu păcatul, cei care predicau mereu păcatul și sfințirea. Aceasta nu înseamnă că Isus a minimalizat gravitatea păcatului și necesitatea sfințirii, ci El doar a prioritizat dragostea față de persoană și restaurarea ei în locul pedepsei.

Când dorim să discutăm ceva mai delicat cu o persoană (mai ales să aducem o corectare), nu-i așa că preferăm să vorbim față în față decât în scris? De ce oare? Pentru că dorim ca persoana respectivă să simtă din vocea noastră atitudinea cu care spunem acele cuvinte, emoțiile emanate, etc. În scris, persoana poate interpreta ce am spus conform stării sale de spirit de la acel moment și prin analogii cu alte experiențe, de obicei negative, pe care le-a avut în trecut. În scris, persoana care citește poate avea tot felul de suspiciuni, îndoieli sau preconcepții nefondate. În același fel, Dumnezeu a trimis întâi Legea, în scris, poporului Său ales. Prin ea, israeliții au dezvoltat în mintea și inima lor o imagine a lui Dumnezeu ca fiind un Dumnezeu aspru și strict în relație cu omenirea. Însă, apoi Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, Isus, ca să corecteze perspectiva denaturată pe care oamenii o aveau despre Dumnezeu din cauza Legii lui Moise. Însă cei mai mulți oameni nu au mai corectat-o sau le vine foarte dificil să o facă.

De obicei, noi ca oameni uităm repede lucrurile bune care ni se întâmplă și pe care Dumnezeu le-a făcut și le face pentru noi. Când poporul Israel era în pustie, obișnuiau să uite repede tot ce Dumnezeu făcuse bun pentru ei când aveau de a face cu disciplinarea lui Dumnezeu. Și noi la fel avem tendința de a ne concentra pe blestemele lui Dumnezeu enunțate în Deuteronom capitolul 20 de exemplu, dar nu vedem și binecuvântarea lui Dumnezeu din același capitol. Rămânem ațintiți pe așa-zisa duritate a lui Dumnezeu și scăpăm din vedere bunătatea și dragostea Lui. V-ați pus vreodată problema că poate Dumnezeu nu avea dreptul să intervină și să excludă blestemele? La cât de mult iubește El omul încât a dat absolut totul pentru om, cred că dacă ar fi putut, nu ar fi inclus niciodată vreun blestem asupra omului. Nu El era Cel ce blestema, ci automat dacă poporul nu alegea viața, ieșea de sub protecția Lui.

Tendința naturală omenească e întotdeauna îndreptată spre Lege, duritate și ascetism datorită nevoii omului de a face ceva pentru a fi neprihănit. Există o atracție aproape irezistibilă spre auto-neprihănire. Însă niciodată nu vom da greș dacă ”exagerăm” în direcția dragostei, acceptării și restaurării atunci când vine vorba de oameni ca persoane și nu neapărat de trăirea lor mai mult sau mai puțin dumnezeiască.

Multor creștini le este frică parcă de prea mult har. Ei au impresia că dacă dau oamenilor prea mult har, aceștia vor trăi și mai mult în păcat. Însă este exact invers. Cu cât oamenii vor primi mai mult har și dragoste cu atât mai mult vor trăi în sfințenie pentru că diavolul și conștiința le spune deja când sunt greșiți. Cei mai mulți creștini nu își dau seama ce greu este de fapt să trăiești în super-har sau hiper-har, dacă pot spune așa. E nevoie doar să încerci la modul serios să vezi dacă și cât timp poți menține o atitudine mentală în care totdeauna să te vezi iubit de Dumnezeu și favoritul Lui chiar și atunci când păcătuiești. Nu ai să poți din cauza conștiinței pe care Dumnezeu a pus-o în noi să ne atenționeze când greșim, dar care nu ne mai spune și faptul că păcatele noastre de fapt au fost șterse deja. Conștiința și diavolul sunt niște polițiști acuzatori fideli și credincioși, mereu la datorie, mai ales când ne pregătim să facem o slujire pentru Dumnezeu.

Un păcat repetat timp de ani de zile nu-ți va atrofia conștiința până acolo încât să nu mai simți nimic. Dacă prin absurd conștiința ta nu mai simte nimic, diavolul va avea grijă să umple golul și să continue cu acuzațiile și condamnarea din cauză că ești copilul lui Dumnezeu. Ne simțim bine când suntem legaliști de parcă i-am lua apărarea lui Dumnezeu și credem că astfel va fi poate mai îndurător cu noi și slăbiciunile noastre dacă predicăm la alții sus și tare păcatul și pocăința.

Isus este strălucirea gloriei Tatălui (culmea naturii Tatălui) și întipărirea persoanei Sale. Cuvantul “întipărire” vine de la grecescul charakter care înseamnă gravură sau unealtă de cioplit, amprentă sau imprimeu. Tot ce a spus Isus după botezul Lui de la Iordan a fost EXACT ceea ce Dumnezeu, Tatăl, a vrut să spună. Putem oare zice același lucru despre proorocii Vechiului Testament care nici măcar nu erau născuți din nou? Nu. Poate Samuel s-a apropiat cel mai mult de Isus pentru nici că unul din cuvintele lui, spune Biblia, nu au căzut la pământ, ci au fost împlinite. Însă Samuel nu era exact Dumnezeu, Tatăl. La fel, profetu...

Dușmanul dintotdeauna a găsit căi de a-i face pe oamenii lui Dumnezeu să nu trăiască la nivelul la care Dumnezeu dorește ca ei să trăiască. Modalitatea principală prin care dușmanul realizează acest lucru este prin a le încurca mintea și a-i face să creadă ceva ce nu este adevărat.

Ce este înșelăciunea? Ea este similară cu minciuna, însă e totuși puțin diferită dintr-un anume motiv. Înșelăciunea înseamnă ca cineva să te convingă sau să te influențeze să crezi ceva ce nu e adevărat. De exemplu, un magician sau un iluzionist va încerca să te convingă că el chiar a făcut să apară un iepure din pălărie, însă știm cu toții că nu e adevărat. E o iluzie. În tăramul spiritual, demonii au un avantaj față de noi în a ne influența, pentru că ei trăiesc într-o lume invizibilă ochilor noștri fizici. Așa că ei ne șoptesc despre cum funcționează lucrurile în tărâmul spiritual și ne înșeală să credem și să trăim după niște principii care nu sunt adevărate.

Versetul 3 ne spune că ”șarpele a înșelat-o pe Eva prin viclenia lui”. El nu doar a venit așa la Eva și i-a spus spontan ce i-a venit în cap. Diavolul s-a gândit dinainte la lucrurile astea și le-a plănuit.

Cristos este simplu. Promisiunile lui Dumnezeu sunt adevărate. Dar câteodată ni se par prea simple pentru a le crede. Ni se pare că sunt prea bune ca să fie adevărate. Pentru aceia dintre noi care suntem în Cristos de ceva timp, e mai greu ca cineva să ne înșele în doctrinele majore ale creștinismului cum ar fi faptul că Cristos nu a venit în trup fizic sau că Cristos nu este chiar fiul lui Dumnezeu sau că Isus nu a fost chiar Dumnezeu, ci doar om sau că Dumnezeu este o singură persoană de fapt care poartă trei pălării, se manifestă în trei moduri diferite (Modalismul – una din ereziile trinității). Dar sunt alte doctrine despre care poate nu cunoaștem la fel de multe sau sunt mai subtile și în care putem fi înșelați ca și Eva.

Scopul principal al lui Satan este să te înșele, adică să te facă să crezi ceva ce nu e adevărat și să nu crezi ceea ce este adevărat. Versetul 9 ne spune că Satan a fost aruncat pe pământ. Este oare important acest lucru? Nu știu cum ești tu, dar eu locuiesc pe pământ încă, iar el este aici cu noi și încearcă tot timpul să ne înșele.

De când a fost scrisă cartea lui Timotei, cred că noi mai mult ca oricare generație trăim în vremurile din urmă. Știți ce este o doctrină? O doctrină reprezintă o învățătură despre un anumit subiect. Doctrinele dracilor înseamnă învățături ale dracilor.

Una dintre cele mai eficiente unelte ale demonilor este să îi facă pe învățătorii sau predicatorii din interiorul bisericilor creștine să îi învețe pe oameni doctrinele dracilor. Nu este aceasta o victorie imensă pentru diavol să-i facă pe predicatori să aducă învățături demonice, oricât de mici ar fi ele? Desigur că dacă acești învățători ar ști că acelea sunt doctrine demonice, nu le-ar predica niciodată. Dar dacă nu știu și au fost înșelați, atunci ei vor preda în biserică acele învățături și uite așa l-au ajutat pe diavol în lucrările lui fără să-și dea seama.

Primul truc: Oare a spus Dumnezeu?

Păcatul, moartea, nesiguranța și rușinea au intrat în lume când Adam și Eva au mâncat din pomul interzis. Acum haideți să vedem care sunt cele mai vechi trucuri de înșelare ale diavolului. Primul lucru pe care diavolul îl spune femeii este următorul: Oare a spus Dumnezeu cu adevărat? Primul lucru pe care diavolul îl încearcă este să îi facă pe oameni să pună la îndoială ceea ce Dumnezeu a spus în Cuvântul Său. El mai folosește și fraze de genul: „Oare chiar exact aceasta a intenționat El să spună?” Dacă te îndoiești de ceea ce Dumnezeu a spus sau a vrut să spună, atunci tu nu mai poți sta în credință, nu poți avea credință în acel lucru ce a fost spus.

A spus Isus vreodată: ”Hei, tu știi la ce s-a gândit de fapt Moise când a scris asta și asta? De unde știi ce a vrut el să spună?” Nu, Isus nu a procedat așa. Biblia este simplă de înțeles pentru că îl avem pe Duhul Sfânt care ne învață. Da, este adevărat că trebuie să o studiem cât mai bine, să mergem la școli bibli...

Era un rege al moabiților numit Balak și copiii lui Israel tocmai învinseseră pe amoriți și se îndreptau spre Moab. Și moabiții s-au înfricoșat. Așa că Balak, regele Moabului îl cheamă pe Balaam, un om care avea contact cu lumea spirituală, să blesteme pe Israel. Însă Balaam nu a putut să îi blesteme chiar dacă a încercat de câteva ori și din locuri diferite.

Ce a vorbit Dumnezeu prin gura lui Balaam? Că Dumnezeu nu este ca omul să mintă vreodată. Uneori noi oamenii mințim, fie intenționat ca să ieșim dintr-o situație, fie din greșeală pentru că așa am crezut că e adevărul. Însă Dumnezeu nu minte nici din greșeală. El nu zice: ”Hei, sunt aici de așa mult timp încât mi-a scăpat când am spus acel lucru.” Nu e așa deloc cu Dumnezeu.

O metodă foarte elegantă de a predica, dar foarte subtilă și falsă, este următoarea: “Indiferent ce s-ar întâmpla, noi știm că Dumnezeu e credincios.” Haideți să vă spun ce este încapsulat în această afirmație, ceva ce nu e spus explicit, dar este intenționat implicit: “Fie că Dumnezeu va face ce a promis sau nu, El rămâne credincios.”

Toți creștinii afirmă că Dumnezeu e credincios până când vine vorba de ceva specific la care au nevoie de dovadă că funcționează. Atâta timp cât se vorbește la general, toți sunt de acord că Cuvântul lui Dumnezeu e adevărat. Dar când avem nevoie ca ceva specific din Cuvânt să se împlinească în viața noastră, o dăm de cotite prin afirmații de genul: ”Ei bine, nu prea poți ști niciodată nimic sigur.”

Noi spunem că El e credincios din cauză că Biblia spune că e așa și nu avem cum să fim creștini născuți din nou dacă nu afirmăm acest lucru la fel ca Biblia. Dar aflăm dacă chiar credem cu adevărat că El e credincios atunci când ne confruntăm cu ceva ce El a spus și nu s-a manifestat în viața noastră încă.

În afara bisericii, noi știm exact ce înseamnă cuvintele. Însă în biserica lui Cristos parcă ”ne învăluie fumul și gloria lui Dumnezeu în așa măsură” încât cuvintele nu mai înseamnă nimic. Sper că v-ați dat seama de ironie. De exemplu, dacă în afara bisericii cineva ia un împrumut de la bancă și la un moment nu mai plătește ratele, va fi considerat ”necredincios” de către bancă, indiferent în cel fel se schimbă economia și situațiile. De ce? Pentru că acel cineva a promis și a semnat un contract de împrumut cu banca că va returna banii indiferent de schimbările în economia țării și a lumii sau în situația sa financiară.

Când vine vorba de Dumnezeu, gândim total altfel fără să ne dăm seama: “Ei bine, Dumnezeu e Dumnezeu, chiar dacă nu face chiar tot ce a zis, El tot e credincios. El nu trebuie să facă tot ce a zis, dar tot e credincios.” Și învăluim totul așa într-un nor de mister și ambiguitate nedumnezeiască, chiar demonică aș putea spune. Și aducem în schemă și toate cuvintele teologice pompoase ca să căpătăm mai multă credibilitate în afirmațiile noastre nebiblice: “Ei bine, Dumnezeu în suveranitatea Lui, poate a decis să facă altceva într-o anumită situație decât ce a zis în Cuvânt.” Și atunci oamenii de rând vor avea tendința să spună: “Nu prea înțeleg nimic din ce vrea să spună acest om, dar în mod sigur știe mai multe decât mine, pentru că a fost la seminar. Așa că o să cred ce spune. ”

Definiția credincioșiei

“Dumnezeu e întotdeauna credincios” înseamnă că El va face întotdeauna ce a spus că va face și a făcut deja ce a spus că a făcut.

O definiție simplă a credincioșiei ar fi următoarea: “Când vorbești și promiți ceva, tu și înfăptuiești acel ceva.” Dumnezeu este întotdeauna credincios Cuvântului Său. Credincioșia nu este ceva de genul: vorbești un lucru, iar dacă după aceea îți vine altă idee, faci altceva și tot rămâi credincios. Nu, aceea e minciună.

Versetul 20 din pasajul de mai sus spune că  o dată ce Dumnezeu a binecuvântat ceva sau pe cineva, acea binecuvântare nu poate fi inversată. Binecuvântarea este ireversibilă.

Credincioșia lui Dumnezeu în mântuire

Dumnezeu a spus în Psalmii 103:2-3,

A spus Dumnezeu asta? Va face El asta? Da, desigur.

Ne-a iertat El toate păcatele chiar dacă am făcut niște lucruri foarte rele sau încă le mai facem? Da, sigur. El ne-a iertat toate păcatele trecute, prezente și viitoare. Cum știm asta? Pentru că El a spus așa. Ne-a vindecat El toate bolile fizice? Da, desigur. Cum știm acest lucru? Pentru că El tocmai a spus asta în pasajul de mai sus. Însă mulți creștini dau înapoi cand vine vorba de vindecare.

Atâta timp cât nu trebuie să vezi ceva tangibil (cum ar fi de exemplu în domeniul iertării păcatelor), Dumnezeu e credincios. Însă când vine vorba de ceva vizibil (ca vindecarea fizică), El nu mai este credincios. Nu riscăm, pentru că dacă nu se întâmplă nimic, atunci toți ochii sunt pe noi. Ne e teamă.

Dacă cineva îl primește pe Isus în inima lui, noi îl conducem în rugăciunea de predare. Iar dacă după o săptămână acea persoană vine și ne spune: ”Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar simt că nu mai sunt salvat” noi probabil o întrebăm: ”Păi de ce simți așa?” La care persoana răspunde: ”Pur și simplu nu simt că Dumnezeu m-a iertat.” Ce răspundem noi de obicei ca și creștini în acel moment? ”Păi, nu știu ce să zic, poate chiar nu te-a iertat, cine știe”?  NU, nicidecum. Ci noi îi vom spune: ”Nu trebuie să trăiești după sentimente. Biblia spune la Romani 10:9-10 că dacă Îl facem pe El Domn, vom fi mântuiți. Noi trăim prin credință și nu prin vedere sau simțire. Noi toți avem sentimente din astea din când în când, dar nu trebuie să le bagi în seamă. Aceste simțiri trebuie ignorate.”

Dar cum procedăm când ajungem la vindecare sau binecuvântare financiară, și nu ne simțim vindecați? În loc să  zicem: ”Nu mă iau după ceea ce simt, ci după ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu” – noi zicem ceva de genul: ”Mă încred în Dumnezeu. El știe mai bine ce e bun pentru mine.” Acum spunem ceva diferit de ceea ce Dumnezeu a spus.

În Luca 5:17-26 Îl vedem pe Isus, din nou ca și în Psalmii 103:2-3, punând iertarea păcatelor pe același loc cu vindecarea fizică:

Cele trei târâmuri

Există 3 tărâmuri în care sunt implicați credincioșii: 

1. 1. Tărâmul fizic, vizibil și pământesc (sau primul cer) – guvernele lumii, structurile politice, toate sistemele și culturile aparțin acestui tărâm.
2. 2. Tărâmul spiritual, invizibil și demonic (sau al doilea cer) – aici avem autorități spirituale demonice care sunt în  spatele structurilor de autoritate, a culturilor și sistemelor pământești. Acestea au autoritate peste tărâmul fizic și îl influențează. Aceasta nu înseamnă că trebuie să devenim super conștienți de diavolul și să credem că sub orice piatră există un demon.
3. 3. Tărâmul spiritual, invizibil și dumnezeiesc (sau cel de-al treilea cer) – aici se află tronul lui Dumnezeu împreună cu toți îngerii și structurile de ierarhie ale îngerilor.

Ordinea corectă în lupta spirituală

Mulți creștini când vorbesc despre lupta spirituală și autoritatea spirituală spun că trebuie să cunoaștem principalitățile spirituale cu care avem de a face și rangurile din lumea demonică (demonii cu putere și autoritate mai mică, demoni cu autoritate mai mare, etc.). Ei spun că trebuie să-ți cunoști bine dușmanul înainte de a te angaja în luptă spirituală. Și cu toții cred că avem exemple de oameni și de mijlociri în rugăciune ciudate pentru orașe, care implică tot felul de simboluri materiale. Acești oameni încep învățătura lor de la premisa ”cunoaște-ți adversarul” și se concentrează foarte mult pe lumea demonică. Însă aceasta este o abordare greșită pentru creștinii născuți din nou. Da, ar trebui să-ți cunoști dușmanul, dar înainte de asta trebuie să știi 3 lucruri: 

1. 1. Cine ești tu cu adevărat în Cristos
2. 2. Cui aparții
3. 3. Ce posezi sau ce ai

Adevărata luptă spirituală a credinciosului se dă între cele două urechi (adică la minte), nu direct cu forțele spirituale demonice. Da, trebuie să-ți cunoști adversarul, dar numai în relație cu cele 3 lucruri pe care trebuie să le știi și să le asimilezi ca și realitatea ta normală adânc în inima ta. Orice învățătură despre autoritate și luptă spirituală trebuie să înceapă cu aceste 3 concepte și cu asimilarea lor la nivel de minte subconștientă. Haideți să citim Efeseni 6:12:

Efeseni 6:12 (NTR)

12 Căci noi nu luptăm împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva conducerilor, împotriva autorităților, împotriva puterilor acestui veac întunecat, împotriva duhurilor răutății din locurile cerești.

Aici apostolul Pavel vorbește în detaliu despre principalitățile și ierarhiile demonice. Însă haideți să observăm în ce capitol din cartea Efeseni se află acest verset. E în capitolul 6 al cărții care e ultimul capitol din Efeseni. La versetul 10 din același capitol, Pavel folosește expresia: ”În final, fraților...” sau ”Încolo, fraților...” sau ”În cele din urmă, fraților...”. Acesta nu este primul lucru pe care Pavel îi învață pe Efeseni despre lupta spirituală. Haideți să citim și Efeseni 1:19-23 să vedem cu ce începe Paveldiscuția despre autoritate și luptă spirituală:

Efeseni 1:19-23 (NTR)

19 și care este nemărginita mărime a puterii Lui față de noi, cei ce credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, 

20 pe care a desfășurat‑o în Cristos când L‑a înviat dintre cei morți și L‑a așezat la dreapta Lui în locurile cerești, 

21 mai presus (sau cu mult deasupra) de orice conducere, autoritate, putere, domnie și de orice nume dat, nu doar în veacul acesta, ci și în cel viitor. 

22 El I‑a supus toate lucrurile sub picioare și L‑a făcut cap peste toate lucrurile, pentru Biserică, 

23 care este trupul Lui, plinătatea Celui Care umple totul în toți.

După cum vedeți, Pavel începe în capitolul 1 din Efeseni prin a vorbi despre nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu care L-a înviat pe Cristos și L-a poziționat la dreapta puterii lui Dumnezeu, acordându-i un rang de autoritate cu mult deasupra oricărei alte autorități spirituale din locurile cerești. Apoi, Pavel continuă discuția despre lupta spirituală la capitolul 2 din Efeseni, afirmând că TOT ce are Cristos (adică sfera lui de autoritate) avem și noi credincioșii:

Efeseni 2:6 (NTR)

6 El ne‑a înviat împreună cu Cristos și ne‑a așezat împreună cu El în locurile cerești, în Cristos Isus,

Un alt lucru extraordinar pe care îl putem observa la Efeseni 1:22 este că TOATE lucrurile sunt sub picioarele lui Cristos PENTRU BISERICĂ. Cristos este constituit din Isus (Capul) și Biserica (trupul Lui). Este un tot unitar indestructibil și indivizibil. Efeseni 5:30 ne spune că noi suntem os din oasele Sale și carne din carnea Sa. Dacă toate lucrurile sunt sub picioarele lui Cristos, iar Biserica este trupul Lui, ce înseamnă acest lucru pentru noi credincioșii? Înseamnă că toate lucrurile sunt și sub picioarele noastre. 

Deci, Pavel incepe la Efeseni capitolele 1 și 2 să descrie autoritatea și puterea lui Cristos și a noastră, a Bisericii, iar apoi în capitolul 3 versetul 10, el descrie scopul acestei conferiri de autoritate, acela de a guverna peste al doilea tărâm:

Efeseni 3:10 (NTR)

10 astfel încât, conducerilor și autorităților din locurile cerești (din al doilea tărâm), să li se facă cunoscut ACUM, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu,

La fel și 1 Ioan 3:8 descrie scopul mainfestării lui Cristos în noi, acela de a distruge lucrările celui rău:

1 Ioan 3:8 (NTR)

8 Tocmai pentru aceasta a fost arătat Fiul lui Dumnezeu: ca să distrugă lucrările diavolului.

Abia la urma cărții Efeseni, Pavel îi introduce pe credincioși în subiectul luptei spirituale. Deci, ce trebuie să știm este: cine ești, cui aparții și ce ai. Numai când știi aceste lucruri și trăiești în permanență cu această conștiență (nu te mai chinui să te convingi), poți să începi să vorbești despre lupta spirituală.

Ce sunt locurile cerești?

Ce sunt aceste locuri cerești din punct de vedere al localizării? Observați că nu e locul ceresc (sau cerul lui Dumnezeu), ci locurile cerești. Am văzut deja la Efeseni 6:12 că spiritele demonice se află tot în locurile cerești. Însă acum aceste spirite împreună cu diavolul au fost aruncați pe pământ (Ezechiel 28:17; Isaia 14:2; Luca 10:18). Dacă dia...

Astăzi aș dori să vorbesc despre un subiect de mare interes în rândul creștinilor, și anume, despre cum să auzi vocea lui Dumnezeu. În ciuda abundenței de materiale și predici creștine disponibile astăzi, mulți credincioși încă se luptă să audă vocea lui Dumnezeu și au o dorință sinceră de a ști cum vorbește Dumnezeu poporului Său în Noul Testament. În discuția noastră de astăzi, voi încerca să ofer răspunsuri la 5 întrebări: „De ce avem nevoie să-L auzim pe Dumnezeu? Vorbește Dumnezeu astăzi tuturor credincioșilor născuți din nou sau numai anumitor oameni care sunt mai sfinți sau aleși de El? Cum vorbește Dumnezeu? Cum putem discerne vocea lui Dumnezeu dintre toate celelalte voci? și Ce putem face pentru a învăța mai repede să auzim vocea lui Dumnezeu?”

1. De ce avem nevoie să auzim vocea lui Dumnezeu?

Unii credincioși poate se întreabă de ce ar trebui să audă vreodată vocea lui Dumnezeu în viața lor. La ce i-ar ajuta? Este auzirea vocii lui Dumnezeu ceva de importanță vitală care merită atenția, timpul și efortul nostru sau este doar o abilitate bună de avut pentru orice eventualitate? Ei bine, există multe avantaje extraordinare în auzirea vocii lui Dumnezeu. În primul rând, te va proteja de multe decizii, situații, oameni sau lucruri negative care ar putea încerca să vină în viața ta. În al doilea rând, te va ajuta să vezi multe oportunități și să îți deschidă uși pentru a fi binecuvântat și de a deveni o binecuvântare pentru alți oameni. În al treilea rând, îți va îndrepta pașii către destinul și chemarea ta pe acest pământ, astfel încât să împlinești cât mai mult din ceea ce Dumnezeu a plănuit pentru tine și viața ta. În al patrulea rând, te va încuraja și te va întări în spiritul și credința ta în acele momente în care te vei simți slab sau descurajat. Auzirea lui Dumnezeu este vitală pentru a duce o viață de glorie continuă, victorie, succes, pace, bucurie, sănătate, bunăstare și prosperitate aici pe pământ.

2. Cui vorbește Dumnezeu?

În Noul Testament, Dumnezeu vrea să vorbească și le vorbește tuturor credincioșilor născuți din nou. Acest lucru este diferit de Vechiul Testament, unde Dumnezeu a vorbit doar anumitor oameni aleși de El. Poate te vei întreba, de ce este așa? Lucrurile stau în felul acesta deoarece în Vechiul Testament toți oamenii erau sub autoritatea întunericului. Isus nu murise încă pe cruce și Duhul Sfânt nu locuia încă în ființele umane în mod permanent. Duhul Sfânt era dat din când în când anumitor oameni în măsuri parțiale și pentru misiuni specifice și temporare. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt venea și pleca. Însă, în Noul Testament, Duhul lui Dumnezeu a fost trimis în lăuntrul credincioșilor pentru a fi în ei și cu ei pentru totdeauna. Vedem aceasta în Ioan 14:16-17 și în 1 Corinteni 6:19:

Ioan 14:16-17 (NTR)

16 Iar Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Apărător, Care să fie cu voi în veac, şi anume 

17 Duhul adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nici nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne cu voi şi va fi în voi.

1 Corinteni 6:19 (NTR)

19 Sau oare nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? 

Dumnezeu vorbește întotdeauna tuturor credincioșilor în Cristos și aceasta este ceva normal. Aceasta ar trebui să fie o normalitate zilnică pentru creștini și nu ceva anormal care se întâmplă din când în când în unele momente de ungere foarte speciale. Fiecare credincios în Cristos are capacitatea de a-L auzi pe Dumnezeu. Dumnezeu vrea să ne vorbească mult mai mult decât suntem noi gata să-L auzim. De fapt, El vorbește mult mai mult decât auzim noi. Să vedem ce ne spune Ioan 10:27, Ioan 14:26, Ioan 16:13 despre auzirea vocii lui Dumnezeu:

Ioan 10:27 (NTR)

27 Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, iar ele Mă urmează.

Ioan 14:26 (NTR)

26 Dar Apărătorul, adică Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va reaminti tot ce v-am spus.

Ioan 16:13 (NTR)

13 Însă când va veni El, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul. Căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ceea ce va auzi şi vă va anunţa lucrurile ce urmează să vină.

Oile lui Cristos aud și recunosc glasul Lui. Duhul Sfânt din noi ne va învăța toate lucrurile, ne va călăuzi în tot adevărul și ne va anunța anumite lucruri din viitor. Acestea nu sunt toate stipulate în Biblie, ci Duhul Sfânt ni le va vorbi direct nouă. 

Dacă mergem mai departe, un alt lucru important este că nu e suficient să știm că Dumnezeu vorbește și că este normal pentru credincioși să-L audă. Noi trebuie să și căutăm să-I auzim vocea, să fim preocupați de acest lucru și trebuie să ne reglăm mintea la frecvența spirituală corectă, cam în același mod în care căutăm un canal radio până când găsim frecvența potrivită. Atâta timp cât poți trăi fără să auzi vocea lui Dumnezeu, vei continua să faci asta. Însă nu va fi în avantajul tău. În Ieremia 29:11-13, Dumnezeu vorbește poporului Său prin profetul Ieremia următoarele: 

Ieremia 29:11-13 (NTR)

11 Căci Eu cunosc planurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, planuri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. 

12 Mă veţi chema şi veţi veni să vă rugaţi Mie, iar Eu vă voi asculta. 

13 Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta din toată inima.

Noi trebuie să ne luăm timp pentru a ne liniști mintea și a reduce la minim volumul tuturor celorlalte voci pentru a putea auzi acel murmur suav al vocii Sale. Trebuie să ne deconectăm frecvent de la zgomotul zilnic, să ne retragem în noi înșine și să medităm la cine suntem în Cristos, unde mergem, ce facem, cum facem anumite lucruri, de ce le facem așa și așa mai departe. Trebuie să ne obișnuim să medităm la Cuvântul lui Dumnezeu. O dată făceam un test-drive la o mașină nouă pentru a o cumpăra și, în timp ce o conduceam, se auzea destul de tare vâjâitul vântului de afară chiar și cu geamurile închise. Și tocmai acesta era unul din lucrurile pe care le căutam la o următoare mașină nouă, acela de a auzi cât mai puțin zgomot posibil de afară. Așa că am întrebat-o pe doamna care făcea testul cu noi de ce se aude așa tare zgomotul de afară din moment ce aceasta era o mașină nouă, la care ea a răspuns cu o față foarte serioasă: „Să știți că dacă dați muzica mai tare, nu veți mai auzi niciun zgomot de vânt de afară”. Nu mi-am putut da seama dacă această doamnă glumea sau chiar vorbea serios când a spus asta. Nici nu știam cum să reacționez la o asemenea replică. Ideea este că, atâta timp cât avem alte voci mai puternice în viața noastră, va fi dificil, dacă nu imposibil, să auzim vocea lui Dumnezeu. Și în zilele noastre, vocile s-au multiplicat exponențial: prin internet și rețelele de socializare, telefoane mobile, divertisment media digital și tot felul de gadget-uri. În calitate de credincioși, în această vreme trebuie s...

Să citim mai întâi celebrul pasaj despre Cina Domnului din 1 Corinteni 11:17-34:

1 Corinteni 11:17–34 (BTF2015 & NTR) 

17 Acum, în ceea ce vă spun, nu vă laud, pentru că vă adunați nu spre mai bine, ci spre mai rău.

18 Fiindcă, întâi de toate, când vă adunați în biserică, aud că sunt dezbinări între voi; și în parte o cred.

19 Fiindcă trebuie să fie și erezii printre voi, ca să fie arătați printre voi cei aprobați.

20 De aceea când vă adunați în același loc, nu este ca să mâncați Cina Domnului.

21 Fiindcă la mâncare, fiecare își ia cina adusă de el, în fața altuia; și unul este flămând, iar altul este beat.

22 Ce? Nu aveți case unde să mâncați și să beți? Sau disprețuiți biserica lui Dumnezeu și îi faceți de rușine pe cei ce nu au? Ce să vă spun? Să vă laud în aceasta? Nu vă laud.

23 Fiindcă am primit de la Domnul ce v-am și dat: Că Domnul Isus, în noaptea în care a fost trădat, a luat pâine;

24 Și după ce a adus mulțumiri, a frânt-o și a spus: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi; faceți aceasta în amintirea Mea.

25 Tot astfel a luat și paharul după ce a mâncat, spunând: Acest pahar este Legământul cel Nou în sângele Meu; faceți aceasta, ori de câte ori îl beți, în amintirea Mea.

26 Fiindcă ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din acest pahar, proclamați moartea Domnului până vine El.

27 De aceea oricine mănâncă pâinea aceasta și bea paharul Domnului în mod nevrednic, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului.

28 Dar omul să se cerceteze pe sine însuși și astfel să mănânce din pâine și să bea din pahar.

29 Fiindcă cel ce mănâncă și bea în mod nevrednic, își mănâncă și bea propria lui condamnare, dacă nu deosebește trupul Domnului.

30 Din cauza aceasta între voi sunt mulți slabi și bolnavi și mulți dorm.

31 Căci dacă ne-am judeca pe noi înșine, nu am fi judecați.

32 Dar când suntem judecați, suntem disciplinați de Domnul, ca să nu fim condamnați cu lumea.

33 De aceea, frații mei, când vă adunați să mâncați, așteptați-vă unii pe alții.

34 Și dacă flămânzește cineva, să mănânce acasă; ca nu cumva să vă adunați pentru condamnare. Iar restul le voi pune în ordine când voi veni.

Mulți creștini interpretează pasajul de mai sus în felul următor: ”Înainte de a lua Cina Domnului, trebuie să mă cercetez foarte atent, să verific dacă există păcate nemărturisite în viața mea și să le mărturisesc pe toate. Apoi pot să iau Cina Domnului. Acesta este modul vrednic de a lua Cina Domnului. În caz contrar, dacă o iau cu vreun păcat nemărturisit, mi-aș putea pierde mântuirea, aș putea pierde binecuvântările lui Dumnezeu, sau Dumnezeu m-ar putea pedepsi cu boală sau chiar moarte. Și nu voi putea veni la Dumnezeu să-L rog să mă vindece, pentru că mi-am făcut-o cu propriile mâini. Așadar, dacă mă simt prea nevrednic uneori, este mai bine să nu iau parte la Cina Domnului pentru a nu fi pedepsit de Dumnezeu”. Așa citesc mulți credincioși 1 Corinteni 11:17-34 și tratează Cina Domnului ca pe ceva foarte sacru și înfricoșător, la care pot participa doar dacă au fost complet sinceri cu viața lor înaintea lui Dumnezeu și s-au asigurat că au mărturisit orice păcat pe care ei îl știu înaintea Lui. Altfel, Dumnezeu îi va lovi cu boală și blestem. Din cauza fricii de pedeapsă, mulți credincioși pe bună dreptate se abțin de la a lua Cina Domnului pentru perioade lungi de timp. În general, majoritatea credincioșilor consideră Cina Domnului ca fiind ceva asemănător cu apa amară din Numeri 5:16-28, pe care femeile suspectate de adulter trebuiau să o bea pentru a-și dovedi nevinovăția. Dacă acele femei erau nesincere și vinovate și beau acea apă, pântecele lor se umflau, coapsele li se uscau și deveneau un blestem în mijlocul poporului lor. Aceasta este mentalitatea cu care cei mai mulți credincioși se apropie de Cina Domnului. Însă, această interpretare și practică a Cinei Domnului sunt departe de adevăr și îi privează pe credincioși de beneficiile sale prețioase pe care Isus le-a intenționat atunci când El a inițiat-o.

Să analizăm pasajul citit cu atenție în contextul său. În primul rând, expresia ”în mod nedemn” sau ”în chip nevrednic” din versetele 27 și 29 nu se referă la vrednicia persoanei care participă la Cina Domnului, ci la vrednicia manierei în care acea persoană ia parte la Cină, vrednicia felului sau a modului în care ia Cina. Noi nu putem deveni niciodată vrednici de a lua Cina Domnului prin ceva ce facem, indiferent de ceea ce facem, nici măcar prin mărturisirea păcatelor, deoarece singurul lucru care a putut plăti pentru păcatele noastre și care a putut să ne facă vrednici este sânge nevinovat, după cum vedem în Evrei 9:22:

Evrei 9:22 (BTF2015) 

22 Și, conform Legii, aproape toate sunt curățate cu sânge; și fără vărsare de sânge nu este iertare.

Fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate și nu fără mărturisirea păcatelor. Sângele nostru este vinovat și contaminat de păcatul lui Adam care ne-a fost transmis când ne-am născut fizic pe acest pământ. Singura persoană care a avut sânge nevinovat a fost Isus Cristos, ultimul Adam, pentru că El nu a avut un tată pământesc. Duhul Sfânt L-a zămislit, Isus a avut sânge fără vină și El a păstrat acel sânge nevinovat pe parcursul vieții Sale, prin împlinirea întregii Legi a lui Moise și prin a nu păcătui nici măcar o dată. El a fost fără pată când a ajuns la momentul crucii:

1 Petru 1:18–19 (BTF2015) 

18 Știind că nu ați fost răscumpărați cu lucruri putrezitoare, ca argint și aur, din comportarea voastră deșartă primită prin tradiții de la părinții voștri,

19 Ci cu prețiosul sânge al lui Cristos, ca al unui miel fără cusur și fără pată.

De ce numai sânge nevinovat putea înlătura păcatele? Pentru că sufletul unei ființe umane este în sânge. Aceasta ne spune Levitic 17:11:

Leviticul 17:11 (BTF2015 & NTR) 

11 Pentru că viața trupului este în sânge; și vi l-am dat pe altar pentru a se face ispășire pentru sufletele voastre, pentru că sângele este cel ce face ispășire pentru suflet.

Cuvântul ”viață” din expresia ”viața trupului este în sânge” este ebraicul ”Nephesh”, care se traduce prin ”suflet, ființă vie, sine, sau persoană”. Așadar, ai fost făcut vrednic o dată pentru totdeauna prin sângele și sacrificiul lui Cristos și nimic altceva. Punct! Tu ești întotdeauna vrednic să participi la Cină datorită sângelui nevinovat al lui Isus și nu pe baza mărturisirii tale. Neprihănirea și vrednicia ta sunt Cristos. Însă, există și un mod adecvat și vrednic de a lua pa...

Unii ar putea spune: „Dar cum rămâne cu ceea ce a spus Isaia în capitolul 59 versetul 2, precum că păcatele noastre pun un zid de despărțire între noi și Dumnezeu, că ele ascund fața Lui de noi și că El nu ne va asculta? Nu înseamnă aceasta că ieșim din părtășia cu Dumnezeu și că trebuie să ne mărturisim păcatele pentru ca El să ne audă din nou?” Nu, nu este așa. Isaia a trăit înainte de cruce, Isus nu plătise încă pentru păcatele sale și Isaia nu era o nouă creație în Cristos. Într-adevăr, atât în timpul său cât și de-a lungul întregii perioade vechi-testamentale, păcatele oamenilor creau un zid de despărțire între ei și Dumnezeu și Dumnezeu nu îi auzea până când aceștia nu se smereau înaintea Lui și nu aduceau jertfele de animale pentru ispășire. Însă, Cristos este jertfa noastră eternă care ne-a curățat de tot păcatul o dată pentru totdeauna. Așadar, în Noul Testament, faptele noastre păcătoase nu pun un zid de despărțire între noi și Dumnezeu. Dumnezeu nu-Și mai ascunde fața de noi și El ne aude mereu indiferent de ce am greșit. 

”Dar cum rămâne cu Proverbe 28:13 unde regele Solomon spune:

Proverbe 28:13 (BTF2015) 

13 Cel ce își acoperă păcatele nu va prospera, dar oricine le mărturisește și se lasă de ele va primi milă. ?”

Aceeași explicație ca și în cazul lui Isaia e relevantă și aici. Regele Solomon avea nevoie de îndurarea lui Dumnezeu și prosperitatea lui depindea de ascultarea sa față de Lege, pentru că el umbla în întuneric. Păcatele lui nu fuseseră încă șterse. Toți oamenii din Vechiul Testament se bazau pe mila lui Dumnezeu pentru binecuvântarea și prosperitatea lor. Până când Cristos urma să vină, Dumnezeu trecea cu vederea temporar păcatele lor când aceștia respectau Legea sau aduceau jertfele de animale. Însă, în Noul Testament, noua creație a devenit prosperitate (2 Corinteni 8:9) fără nici o condiție, datorită  neprihănirii lui Cristos, iar credincioșii au fost binecuvântați cu orice fel de binecuvântare spirituală în locurile cerești (Efeseni 1:3). Credincioșii în Cristos nu mai au păcate de acoperit sau de mărturisit, pentru că ele au fost toate șterse la cruce. 

”Dar cum rămâne cu regele David care a plâns în Psalmul 32:1-5 și în Psalmul 38:18 pentru păcatele sale și le-a mărturisit? Nu ar trebui să urmăm exemplul lui”? Haideți să citim aceste pasaje. 

Psalmii 32:1–5 (BTF2015) 

1 Binecuvântat este cel a cărui fărădelege este iertată, al cărui păcat este acoperit.

2 Binecuvântat este omul căruia DOMNUL nu îi impută nelegiuirea și în al cărui duh nu este viclenie.

3 Când tăceam, oasele mele au îmbătrânit prin răcnetul meu cât era ziua de lungă.

4 Căci zi și noapte mâna Ta era grea asupra mea, seva mi s-a schimbat în seceta verii. 

5 Atunci mi-am recunoscut păcatul în fața Ta și nu mi-am ascuns nelegiuirea. Am spus: ”Voi mărturisi DOMNULUI fărădelegile mele;” și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu. 

Psalmii 38:18 (BTF2015) 

18 Îmi mărturisesc vina; păcatul meu mă frământă.

Dacă ne uităm cu atenție la primele două versete din Psalmul 32, vom observa că regele David a profețit prin Duhul despre timpul în care păcatele oamenilor vor fi iertate și Domnul nu le va mai atribui nelegiuirea. S-a bucurat privind înainte la zilele pe care le trăim noi acum. Însă, în timpul său, el a trebuit să-și mărturisească păcatele Domnului pentru a primi îndurare și probabil că a mărturisit mai mult în speranța că își salva fiul de la pedeapsa cu moartea. Și chiar dacă regele David și-a mărturisit păcatele de multe ori și a cerut iertare de la Dumnezeu, mărturisirea și lacrimile sale nu au fost cele care i-au ispășit păcatul. David tot a trebuit să aducă jertfe pentru păcat pentru a-și ispăși păcatele conform Legii. 

În cele din urmă, „ce facem cu rugăciunea ‘Tatăl nostru’ din Luca 11:2-4 sau Matei 6:9-13, unde Isus ne spune să cerem Tatălui iertarea pentru păcatele noastre? Nu ne spune El să ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu”? Să citim pasajul din Luca unde apare rugăciunea ”Tatăl nostru”:

Luca 11: 2–4 (BTF2015)

2 Și le-a spus: Când vă rugați, spuneți: Tatăl nostru care ești în cer, Sfințit fie numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

3 Pâinea noastră de zi cu zi dă-ne-o nouă zilnic.

4 Și ne iartă păcatele noastre, fiindcă și noi iertăm fiecăruia îndatorat nouă. Și nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de rău.

Dacă privim cu atenție la rugăciunea ”Tatăl nostru” în lumina Evangheliei, vom putea repede să observăm că rugăciunea ”Tatăl nostru” este o rugăciune a Vechiului Testament și nu una nou-testamentală. În primul rând, trebuie să realizăm că ucenicii care l-au rugat pe Isus să-i învețe cum să se roage erau evrei obișnuiți cu Legea și Tora. În al doilea rând, Isus nu murise încă pe cruce pentru a stabili un model de rugăciune conform erei noii creații și El nu putea dezvălui încă planul pe care Dumnezeu Îl avea prin cruce, altfel diavolul nu L-ar fi răstignit niciodată. În acel moment în timp, Isus se afla încă în perioada Vechiului Testament. Trecerea de la Vechiul Legământ la Noul Legământ nu fusese încă făcută. De exemplu, El a spus în versetul 2 să ne rugăm ca Împărăția lui Dumnezeu să vină pe pământ. Aceasta era tânjirea și rugăciunea tuturor profeților din Vechiul Testament, ca Împărăția lui Dumnezeu să vină. Acest lucru trebuia să se întâmple când va veni Mesia. La acel moment în timp, acest tip de rugăciune avea sens deoarece Împărăția nu venise încă. Însă, vedem mai târziu în Romani 14:17, precum și în alte locuri, că Isus a adus Împărăția pe pământ, mai ales după cruce, deși nu încă în manifestarea sa deplin vizibilă:

Marcu 1:14-15 (BTF2015)

14 Și după ce Ioan a fost pus în închisoare, Isus a venit în Galileea predicând evanghelia împărăției lui Dumnezeu,

15 Și, spunând: ”Timpul este împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape: pocăiți-vă și credeți evanghelia.”

Luca 17:20–21 (BTF2015)

20 Și fiind întrebat de farisei, când are să vină împărăția lui Dumnezeu, le-a răspuns și a zis: ”Împărăția lui Dumnezeu nu vine la vedere;

21 Nici nu vor spune: Iat-o aici! Sau: Iat-o acolo! Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”

Romani 14:17 (BTF2015)

17 Fiindcă împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt.

Apoi în Luca 11:3, Isus le-a spus ucenicilor Săi să ceară Tatălui pâinea zilnică. Însă, vedem mai târziu în Efeseni 1:3 și 2 Petru 1:3 că Dumnezeu i-a binecuvântat deja pe credincioși cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești și cu tot ce ține de viață și evlavie. La sfârșitul rugăciunii, Isus îi instruiește pe ucenici să ceară Tatălui să-i elibereze de cel rău. Acest lucru avea sens înainte de cruce, pentru că toți oamenii se af...

1 Ioan 1:5–2:1 (BTF2015) 

5 Acesta de fapt este mesajul pe care l-am auzit de la El și pe care vi-l relatăm, că Dumnezeu este lumină și în El nu este deloc întuneric.

6 Dacă spunem că avem părtășie cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu împlinim adevărul;

7 Dar dacă umblăm în lumină, așa cum El este în lumină, avem părtășie unii cu alții și sângele lui Isus Cristos, Fiul său, ne curăță de tot păcatul.

8 Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi.

9 Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept să ne ierte păcatele și să ne curețe de toată nedreptatea.

10 Dacă spunem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este în noi.

1 Copilașii mei, vă scriu acestea, ca să nu păcătuiți. Și dacă cineva păcătuiește, avem un Mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos Cel drept.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem în legătură cu 1 Ioan 1:9 este următoarea: Acest verset se adresează credincioșilor sau oamenilor fără Cristos? În contextul a tot ceea ce am văzut până acum, acest pasaj nu poate fi adresat credincioșilor în Cristos, pentru că se referă la credincioși, atunci subminează întreaga Evanghelie. Dacă toate păcatele noastre trecute, prezente și viitoare au fost iertate, nu mai rămâne nimic de iertat. Dacă am devenit neprihăniți în momentul mântuirii, atunci nu mai există nici o nedreptate de care să fim curățați. Nu putem afirma că am fost curățați de tot păcatul, dar că și încă mai suntem în proces de curățare, amândouă în același timp. Când Isus a spălat picioarele ucenicilor, El i-a spus lui Petru în Ioan 13:10:

Ioan 13:10 (BTF2015) 

10 Isus i-a spus: Cel ce este scăldat nu are nevoie să își spele decât picioarele, deoarece este în totul curat; și voi sunteți curați, dar nu toți.” 

Pe baza acestui verset, mulți creștini trag concluzia în mod greșit că ei, ca și credincioși născuți din nou, sunt complet spălați și curățați într-un sens, dar că trebuie totuși să își spele „picioarele” prin a cere iertare pentru păcatele pe care încă le mai fac. O astfel de concluzie este inconsistentă cu ceea ce a făcut Isus la cruce și nu are nimic de-a face cu contextul spălării picioarelor, care era despre slujirea unii altora. 

Revenind la 1 Ioan 1:9, această Scriptură a fost scrisă unei adunări de credincioși, dar a fost destinată celor care nu cred și vom vedea de ce. Vedem acest tip de adresare și în epistola către Romani, care a fost și ea scrisă în principal credincioșilor. Cu toate acestea, vedem că Romani 10:9-10 se adresează celor fără Cristos, care ar fi putut fi în biserică printre credincioși și le spune cum să fie mântuiți. Mai mult, în bisericile noastre de astăzi, predicatorii folosesc de obicei expresia „frați și surori” pentru a se adresa congregației, însă s-ar putea ca nu toți din congregație să fie adevărați frați și surori. Unii ar putea fi doar creștini cu numele în timp ce alții pot să nu-L cunoască pe Cristos deloc. În același mod, mai ales primul capitol din 1 Ioan a fost scris bisericii ca și întreagă congregație, dar avea în vedere un anumit context și o anumită problematică a zilei care se regăsea în biserică, și anume Gnosticismul. 

Gnosticismul provine din cuvântul grecesc „gnosis”, care înseamnă cunoaștere sau înțelegere a lucrurilor. Știm din istoria bisericii că spre sfârșitul primului secol și începutul celui de-al doilea secol, proto-Gnosticismul, și în special Docetismul, și-au făcut apariția în biserică. Docetismul era doctrina că Isus Cristos nu a venit în carne, că El nu a avut un trup fizic, și ca drept urmare și suferințele Lui au fost doar aparente. Câțiva ani mai târziu, această doctrină s-a dezvoltat într-un sistem teologic cunoscut sub numele de Gnosticism. Pe la mijlocul secolului al doilea, Gnosticismul ajunsese la o formă matură și completă, iar adepții săi produceau deja propriile evanghelii și epistole, dintre care Evanghelia lui Toma și Evanghelia lui Iuda sunt câteva exemple. Ioan pare să fi anticipat această dezvoltare a Gnosticismului și amenințarea ce o prezenta pentru sănătatea bisericii, așa că a scris 1 Ioan pentru a contracara influența acestui curent. 

Gnosticismul unifica dualismul grecesc cu misticismul estic. El adoptase perspectiva dualistică că tot ce este imaterial sau spiritual e bun în timp ce tot ce are o formă materială e rău. La aceasta s-a adăugat și accentul misticismului estic pe o cunoaștere spirituală secretă rezervată doar pentru puținii aleși. Gnosticii încercau să aibă părtășie cu credincioșii în biserică și în felul acesta ideile și gândurile lor s-au infiltrat în creștinism. Ei spuneau lucruri de genul următor: „E bine că ești creștin, e bine că ești familiarizat cu Isus Cristos, dar acum permite-mi să te călăuzesc spre o cunoaștere mai profundă a unor adevăruri spirituale adânci, care vor debloca în secret mai multă semnificație și scop pentru tine”. După cum am menționat deja pe scurt, două convingeri primare referitoare la Cristos și creștinism îi caracterizau pe Gnostici și acestea erau ideile care îl îngrijorau pe Ioan. În primul rând, ei nu credeau că Isus Cristos a venit în trup fizic. În al doilea rând, ei nu credeau că păcatul este real sau existent la nivel spiritual, așa că în final negau păcatul sau, mai bine zis, negau natura păcătoasă transmisă de la Adam către toți oamenii la nivel de duh. Iată cum argumentau ei că păcatul nu este real în duhul uman. Gnosticii credeau că orice fel de păcate sau pofte, fie ele păcate sexuale sau alte dependențe, apar doar în lumea fizică. Însă, aceștia considerau că ei trăiesc la un nivel spiritual, și nu unul fizic, datorită cunoașterii profunde și secrete pe care ei credeau că o posedă. Prin urmare, orice se întâmpla în domeniul fizic era mai puțin important pentru ei și era chiar considerat o fabricație a realității, o iluzie, deoarece realitatea se petrecea la nivel spiritual unde păcatul nu exista. Din acest motiv, Gnosticii credeau că Isus nu a avut un trup fizic. Ar fi fost un lucru inferior și dezonorant ca Isus să fie legat de un trup fizic, așa că Isus trebuia să fi fost pur spiritual după părerea lor. 

De aceea, deschiderea necaracteristică a primei epistole a lui Ioan arată în mod clar că adresarea inițială nu a fost către credincioși, ci către Gnostici, care nu credeau că Isus a venit în trup. Nu există nici un salut către credincioși, spre deosebire de ceea ce găsim în a doua și a treia epistolă. În schimb, apostolul Ioan deschide prima sa epistolă cu o adresare directă a ereziei gravă a Gnosticilor:

1 Ioan 1:1 (BTF2015) 

1 Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit, referitor la Cuvântul vieții.

Mai târziu, în capitolul 4, Ioan menționează că oricine nu mărturisește că Isus Cristos a venit în trup nu este de la Dumnezeu și are spiritul lui Anticrist, din nou contracarând erezia Gnostică:

1 Ioan 4:1-3 (BTF2015)

1 Preaiubiților, să nu credeți fiecare duh, ci puneți la încercare duhurile, dacă sunt din Dumnezeu, fiindcă mulți profeți falși au ieșit în lume.

Romani 8:1 spune:

Romani 8:1 (BTF2015 & NTR) 

1 Așadar, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului.

Mulți creștini citesc pasajul de mai sus și, din nou, adaugă în mintea lor, fără măcar să-și dea seama,  următoarea idee: „Da, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus [atâta timp cât nu au păcate nemărturisite în viața lor]”. Totuși, acest lucru nu este adevărat. După cum vom vedea din Biblie, mărturisirea păcatelor nu constituie baza sau condiția MENȚINERII mântuirii. O dată ce credincioșii sunt justificați prin credință, ei au pace cu Dumnezeu pentru totdeauna:

Romani 5:1 (BTF2015) 

1 De aceea, fiind declarați drepți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos. 

Dacă menținerea îndreptățirii sau a mântuirii depinde de mărturisirea păcatelor credincioșilor (fie a tuturor păcatelor sau doar a păcatelor cunoscute), atunci cel mai iubitor lucru pe care Dumnezeu, Tatăl, ar putea să-l facă pentru credincioși este să-i ia în cer imediat după ce sunt mântuiți. În acest fel, credincioșii nu sunt în pericol de a-și pierde vreodată mântuirea din cauza unui păcat nemărturisit. Când credincioșii își mărturisesc păcatele, pot ei fi siguri că au mărturisit totul? Au ei suficient timp să mărturisească totul? 

Pentru Martin Luther, mărturisirea păcatelor era o disciplină zilnică. Uneori mărturisea câte șase ore la rând! El a dus la extremă această practică. Luther a fost întrebat odată, „Îl iubești tu pe Dumnezeu?” la care el a răspuns: „Mă întrebi dacă Îl iubesc pe Dumnezeu? Uneori Îl urăsc”. Cum ar putea cineva să spună așa ceva? Numai cineva chinuit de păcatul său ar putea ajunge la o astfel de concluzie. Luther mărturisea ore în șir. El examina regulat Cele Zece Porunci și cele șapte păcate mortale și cea mai mare frică scripturală pe care o avea era încălcarea Primei Porunci: „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine” (Exodul 20:3). De asemenea, revizuia adesea predica de pe munte și se întreba dacă ar putea trăi cu fidelitate în conformitate cu principiile ei. Totodată, scenele judecății din cartea Apocalipsei îl bântuiau. R.C. Sproul explică mai în detaliu ce se întâmpla în acel timp în felul următor: „Mărturisirea era o parte obișnuită a vieții monastice. Ceilalți frați veneau regulat la duhovnicii lor și spuneau: ‘Părinte, am păcătuit. Aseară am stat treaz după ce s-a dat “stingerea” și mi-am citit Biblia cu o lumânare’ sau, ‘Ieri la prânz am râvnit la salata de cartofi a fratelui Filip”. (Câte necazuri poate avea un călugăr într-o mănăstire?) Părintele confesor auzea mărturisirea, acorda absolvirea preoțească și apoi desemna o mică penitență. Atât! Întregul proces dura doar câteva minute. Nu la fel era și cu fratele Luther. El nu era mulțumit cu o scurtă recitare a păcatelor sale. El vroia să se asigure că niciun păcat din viața lui nu rămânea nemărturisit. Intra în confesional și stătea acolo ore în șir în fiecare zi”. Motivul lui Luther pentru mărturisire era spaima lui cu privire la judecata lui Dumnezeu. El credea că Dumnezeu e ofensat de păcatele sale, dar Dumnezeu nu era ofensat din cauza jertfei lui Cristos. Luther trăia zilnic cu frică de judecata imediată a lui Dumnezeu asupra vieții sale. El a spus odată: „Dacă aș putea crede că Dumnezeu nu este supărat pe mine, aș sta și în cap de bucurie”. Așa de chinuit devenise el de enormitatea propriilor sale păcate și de incapacitatea sa de a satisface un Dumnezeu drept. 

Luther mărturisea fiecare păcat. El își ura păcatul. De fapt, din cauza obsesiei sale cu mărturisirea, Luther a fost chiar considerat nebun. Unii călugări credeau că are lupte sexuale profunde, pentru că numai astfel de păcate ar tulbura pe un călugăr în așa măsură încât să mărturisească la fel de mult cum făcea el. Călugării credeau că Luther era la un pas de un episod psihotic sau de o cădere nervoasă. Dozele sale intense de confesiune îi provocau până și durere fizică și suferință. Începuse să aibă dificultăți digestive (pietre la rinichi și la fiere) din cauza anxietății provocate de lupta sa cu păcatul. Nu îl tulbura nici un păcat în mod special. Era vorba de natura sa coruptă la general vorbind - „Ce pot face pentru a câștiga un Dumnezeu bun de partea mea? O, păcatul meu, păcatul meu, ce să fac cu păcatul meu?”

În ziua de astăzi, poate creștinii nu duc mărturisirea păcatelor la astfel de extreme ca Luther, deși ar trebui să o facă dacă ar fi cu adevărat serioși în legătură cu aceasta. Însă, ei tot trec printr-un chin relativ asemănator cu a lui Luther și se simt mereu nevrednici în fața lui Dumnezeu. Israeliții din Vechiul Testament aveau o zi de ispășire o dată pe an, când își mărturiseau păcatele și le puneau toate pe un țap - țapul ispășitor numit Azazel - și apoi trimiteau acel țap în pustie. Își poate imagina cineva câteva milioane de evrei care își iau timp să mărturisească preoților toate păcatele din anul care a trecut? Întregul proces ar fi durat câțiva ani pentru a se încheia și preoții ar fi fost epuizați sau ar fi murit de epuizare. Oare își mărturiseau acei oameni păcatele așa cum fac creștinii astăzi? Desigur că nu. Ori de câte ori oamenii aduceau animale pentru jertfe de păcat, examinau preoții pe oameni de păcatele lor sau animalul pentru sacrificiu, care trebuia să fie fără pată și fără nici un defect? Animalul, desigur! Preotul examina jertfa și nu persoana care a adus-o, deoarece întregul motiv pentru care cineva aducea o jertfă pentru păcat era că a păcătuit. Nu era nevoie de examinări suplimentare.

În mod similar, când Ioan Botezătorul boteza oamenii în apă la râul Iordan, Biblia spune că oamenii veneau la el și își mărturiseau păcatele. Ei nu începeau să își mărturisească fiecare păcățel lui Ioan în apă. În ambele aceste două cazuri descrise, mărturisirea păcatelor însemna recunoașterea faptului că au păcătuit înaintea lui Dumnezeu și credința că El le-a iertat sau le-a acoperit toate păcatele. Aceasta este ceea ce fac credincioșii născuți din nou o dată pentru totdeauna la momentul mântuirii lor. Gândiți-vă la criminalul de pe cruce care avea o multitudine de păcate, pe care nu le-a mărturisit. El doar i-a cerut lui Isus să-și amintească de el când va intra în Împărăția Sa și Isus i-a promis că îl va lua în cer. De ce ar fi interesat Dumnezeu să audă despre fiecare păcat murdar și dezgustător al nostru? El știe și vede din belșug astfel de păcate, totul este deschis înaintea Lui, El știe deja totul și El a plătit deja pentru toate păcatele prin jertfa lui Isus.

Adevărul este că, chiar dacă noi credem că avem un motiv sincer și pertinent pentru mărturisirea păcatelor noastre, noi o facem de fapt pentru că nu ne putem ierta pe noi înșine și datorită neprihănirii noastre de sine. Încercăm să-I arătăm lui Dumnezeu că nu suntem chiar atât de răi, că putem face ceva pentru a remedia greșeala și pentru a deveni din nou vrednici în fața Lui de a primi binecuvântările Sale și de a-L face să se miște cu putere în viețile noastre. Oare mărturisirea păcatelor ne ajută cu adevărat să nu mai păcătuim? După cum poate probabil ai observat și în propria ta viață, de cele mai multe ori, nu ajută deloc în acest sens. Mărturisești păcatul și apoi te duci și îl faci din nou de cele mai multe ori, pentru că acea mărturisire în sine te ține în ciclul păcatului prin faptul că te face să te concentrezi pe păcat și pe incapacitatea ta de a-l birui și nu pe Isus.

Acum, haideți să privim mărturisirea păcatelor și dintr-un alt unghi. Când oameni...

1 Ioan 3:9 (RMNN) 

9 Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.

Mulți oameni se luptă să înțeleagă acest pasaj deoarece contextul arată clar că creștinii încă păcătuiesc: 

1 Ioan 1:8 (BTF2015)

8 Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi.

1 Ioan 1:10 (BTF2015)

10 Dacă spunem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos și Cuvântul Lui nu este în noi. 

1 Ioan 2:1 (BVA)

1 Dragii mei copii, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva dintre voi păcătuiește, avem la Tatăl un „Avocat”. Acesta este Isus care pledează în mod corect în favoarea noastră.

Acestea sunt trei ipostaze din aceeași scrisoare unde scriitorul, apostolul Ioan, vorbește despre a păcătui. Primele două pasaje comunică următorul lucru: ”Dacă spui că nu ai păcat, ești un mincinos”. Apoi, în al treilea pasaj adaugă: ”Îți scriu acestea, ca să nu păcătuiești (în viitor). Dar dacă păcătuiești, tu ai un Avocat care este cu Tatăl”. Apoi, în 1 Ioan 3:9 el declară: ”Dacă ești născut din Dumnezeu, nu poți păcătui.” Sună foarte contradictoriu, nu-i așa? Atât Scriptura cât și experiența ne arată că creștinii pot păcătui și încă păcătuiesc. Chiar întreg contextul cărții 1 Ioan ne arată că este posibil pentru un credincios născut din nou să facă ceva care e păcat. Totuși, 1 Ioan 3:9 spune clar că dacă ești născut din Dumnezeu, nu poți păcătui. Cum poate fi aceasta?  

Unii oameni consideră că 1 Ioan 3:9 se referă la faptul că nu poți ”în mod regulat” să păcătuiești. Mai multe traduceri ale Bibliei chiar redau versetul în felul acesta. Oamenii care adoptă această perspectivă predică ceva de genul următor: ”Dacă erai un bețiv înainte de a fi salvat, poate te vei mai îmbăta o dată sau de două ori, dar dacă ești cu adevărat salvat, nu vei mai păcătui în mod regulat. În cele din urmă, vei vedea victorie în acel domeniu, sau nu ai fost cu adevărat născut din nou.” Însă, pentru a îmbrățișa acest punct de vedere, tu trebuie să categorisești păcatele – ceea ce Dumnezeu nu face. Pentru El, nu există păcate ”mari” și păcate ”mici”. Conform definiției Sale, noi toți păcătuim în mod regulat și obișnuit. Noi toți, în mod regulat, nu reușim să studiem Cuvântul lui Dumnezeu atât cât ar trebui să o facem. Noi toți, în mod obișnuit, eșuăm în a-i iubi pe alții atât cât ar trebui. În mod regulat, nouă nu ne pasă de alții atât cât ar trebui. În mod regulat, alunecăm în egoism, iar Dumnezeu trebuie, în mod regulat, să se ocupe de noi cu privire la aceasta. De asemenea, câteodată trecem cu vederea lucruri pe care Dumnezeu le numește păcate. De exemplu, Dumnezeu vede mâncatul excesiv și lacom la fel ca beția, adulterul și crima (vezi Deuteronom 21:20). Mâncatul excesiv este un păcat care se poate întâmpla doar în mod regulat și repetat. Nu poți deveni supraponderal doar mâncând o singură dată o porție mare de mâncare. Chiar dacă te-ai chinui să bagi toată acea mâncare în tine într-o singură masă, ar face o diferență de poate jumătate de kilogram sau un kilogram. Însă, pentru a pune 25-50 de kilograme în plus, tu trebuie să mănânci peste măsură în mod repetat. A fi supraponderal este un păcat practicat în mod regulat. Nu spun aceasta ca să condamn pe cineva, pentru că știu că sunt și oameni supraponderali nu neaparăt din cauza mâncarii. Însă, doresc să pun lucrurile puțin în perspectivă.   

Dacă interpretezi 1 Ioan 3:9 în acest fel, că tu nu poți păcătui în mod regulat dacă ești cu adevărat născut din Dumnezeu, atunci nimeni nu s-ar califica, pentru că noi toți păcătuim în mod regulat. Singurul mod prin care această interpretare poate fi predicată este prin a spune: ”Ei bine, nu poți practica păcatele mari în mod regulat, dar păcatele mici, sigur, poți să le faci în mod regulat”. Însă versetul nu spune acest lucru.  

Cred că aparenta contradicție și confuzie creată de cartea 1 Ioan cu privire la noua creație și la păcat decurge din alternarea frecventă și subtilă între păcatul de la nivelul trupului și sufletului și păcatul de la nivelul noului spirit. Dacă înțelegi structura ființei umane ca duh, suflet și trup și faptul că Dumnezeu tratează cu  credincioșii născuți din nou în duhul sau la nivelul duhului, atunci o interpretare mai bună a acestui pasaj ar fi următoarea. Singura parte din tine care este născută din Dumnezeu este duhul tău. Sufletul tău nu este născut din Dumnezeu și nici trupul tău nu este născut din Dumnezeu. Ele au fost cumpărate, dar nu sunt încă răscumpărate. Sufletul și mintea ta sunt reînnoite, iar trupul tău va fi glorificat la sfârșit. Însă singura parte din tine care este schimbată acum într-o clipă este duhul tău, iar duhul tău nu poate păcătui. Duhul a fost creat în adevărată dreptate și sfințenie (Efeseni 4:24). O dată ce ai crezut, duhul tău a fost sigilat (Efeseni 1:13), păstrat și încapsulat în Duhul Sfânt în așa fel încât păcatele pe care le înfăptuiești prin acțiunile și gândurile tale să nu pătrundă în el. Din moment ce duhul recreat nu poate păcătui în sine însuși, el își  păstrează puritatea și sfințenia. Tu nu pierzi sfințenia duhului în funcție de cum te porți. 

Această înțelegere a lucrurilor este esențială pentru a avea o relație cu Dumnezeu și părtășie cu El.    

Pe baza capitolelor 9  și 10 din cartea Evrei, precum și pe baza a ceea ce am discutat până acum despre păcatele viitoare, putem interpreta 1 Ioan 3:9 și în felul următor: dacă toate păcatele trecute, prezente și viitoare ale credincioșilor născuți din nou deja au fost șterse prin jertfa lui Isus o dată pentru totdeauna, atunci nu există nici un nou tip de păcat pe care un credincios l-ar putea înfăptui și care să se afle în afara păcatelor pe care jertfa lui Isus le-a rezolvat și șters deja. Prin urmare, în realitate un creștin nu poate să mai păcătuiască.   

În continuare, haideți să vedem cum și de ce anume convinge Duhul Sfânt lumea și pe credincioși, pentru că, de cele mai multe ori, condamnarea care vine din partea conștiinței este confundată cu convingerea Duhului Sfânt.

CONVINGEREA DE PĂCAT ȘI DE NEPRIHĂNIRE

În noaptea dinaintea crucificării Sale, în Ioan 16:7-11, Isus a dat ucenicilor Săi niște instrucțiuni, spunându-le următoarele:

Ioan 16:7–11 (BVA & VDCL) 

7 Totuși, vă spun adevărul: este în avantajul vostru să plec, pentru că dacă nu plec Eu, Ajutorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, Îl voi trimite la voi. 

8 Și când va veni El, va încredința (va convinge) lumea de păcat, de dreptate (neprihănire) și de judecată:

9 de păcat, fiindcă ei nu cred în Mine; 

10 de dreptate (neprihănire), pentru că Mă duc la Tatăl și nu Mă mai vedeți;

11 de judecată, pentru că conducătorul acestei lumi este judecat.

În versetul 8, putem vedea tripla slujire a Duhului Sfânt: să convingă lumea de păcat, de dreptate și de judecată. E uimitor cum religia în general a răsucit acest verset pentru a-l face...

Liberi de condamnare 

Un alt mod în care conștiința ta este curățată de conștiența păcatelor este prin realizarea și recunoașterea în mintea și inima ta că, chiar și atunci când ai păcătuit, rămâi în continuare liber de condamnare. Să citim cel mai faimos pasaj despre libertatea de condamnare care se găsește la Romani 8:1-2:

Romani 8:1–2 (BTF2015 & NTR) 

1 Așadar, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului.

2 Fiindcă legea Duhului vieții în Cristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții.

La cine se referă Pavel în pasajul de mai sus? El se adresează celor care sunt în Cristos, adică bisericii invizibile (care este adevărata biserică), și nu celei vizibile. Acum, ce înseamnă pentru tine să fii în Cristos? Înseamnă că ești un credincios născut din nou și că ești o creație nouă. Înseamnă, de asemenea, că ești mântuit, achitat, că ai viață veșnică și că ai Duhul Sfânt în tine. Toate acestea sunt fraze echivalente despre a fi în Cristos. Așadar, acest pasaj se adresează credincioșilor care încă păcătuiesc.

În tărâmul fizic și natural, când anume te poate condamna un tribunal? Ești condamnat atunci când încalci legea țării în care trăiești. În tărâmul spiritual, a fi condamnat înaintea lui Dumnezeu înseamnă că ești un păcătos. Ce înseamnă „nici o condamnare” în fața lui Dumnezeu? Înseamnă achitare, justificare, sau a avea statutul juridic de „justificat” declarat de Dumnezeu asupra ta ca și credincios; înseamnă a avea o reputație dreaptă sau un rang de îndreptățit în fața lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că ești „inacuzabil”, ca și când nu ai păcătuit niciodată. Justificarea este mai mult decât iertarea păcatelor. În relațiile noastre interumane, iertarea înseamnă că răul făcut cuiva rămâne încă neplătit, însă persoana căreia i s-a făcut acel rău alege să îl treacă cu vederea sau să uite de el. Expresia „iertarea păcatelor” în legătură cu Dumnezeu poate fi folosită doar în sensul că credincioșii nu au plătit ei înșiși direct pentru păcatele lor datorită compasiunii Sale. Dar cineva a plătit. Cristos e Cel care a plătit pentru ei și în locul lor, iar ei au plătit în El. Dumnezeu nu a trecut pur și simplu cu vederea păcatele lor și nici nu le-a uitat fără nici o plată. Cristos a plătit pentru ele. Justificarea înseamnă că creștinii au plătit integral pentru păcatele lor în Cristos și că au fost renăscuți într-o nouă creație justificată și achitată, care nu a păcătuit niciodată. Dacă L-ai primit pe Isus Cristos în inima ta ca și Salvatorul tău, atunci ai devenit justificat, ai plătit pe deplin pentru toate păcatele tale prin Cristos, și ai fost renăscut într-o creație nouă și justificată care nu a păcătuit niciodată și nici nu va mai păcătui cu adevărat niciodată. O să explic acest lucru în detaliu mai târziu. Ca și credincios în Cristos, toate păcatele tale – din trecut, prezent și viitor – au fost șterse în mod complet și permanent, nu doar iertate.

În istoria lui Daniel, după ce a fost aruncat în groapa cu lei și Dumnezeu i-a salvat viața, dacă cineva ar fi venit la regele Darius și i-ar fi spus că Daniel a încălcat legea, ar fi fost nedrept ca regele să-l pedepsească din nou pe Daniel pentru aceeași încălcare de lege. Daniel fusese deja aruncat o dată în groapa leilor. În același mod, dreptatea lui Dumnezeu impune astăzi achitarea noastră datorită jertfei lui Cristos. Noi nu suntem justificați pe bază de milă, ci pe bază de dreptate și neprihănire, pentru că păcatele noastre au fost plătite în întregime în Cristos. În noaptea Paștelui, când poporul Israel se pregătea să părăsească Egiptul, Dumnezeu le-a spus: „Când voi trece pe lângă ușa voastră și voi vedea sângele (nu faptele voastre bune sau bunul vostru nume), voi trece pe lângă voi mai departe” (Exodul 12:13). Sângele înseamnă că a avut loc deja o moarte. Isus a murit pentru noi și din cauza aceasta neprihănirea lui Dumnezeu este de partea noastră.

Mulți creștini citesc Romani 8:1-2 și, în mod inconștient, adaugă în mintea lor următoarea frază: „Așadar, nu mai există acum nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus [atât timp cât nu fac fapte păcătoase]”. Însă, Pavel se adresează în acest verset credincioșilor născuți din nou care încă mai au fapte păcătoase în viața lor. Dacă nu ar avea deloc fapte păcătoase, nu ar exista nici un motiv pentru care aceștia să se simtă condamnați, iar versetul ar fi irelevant. Apostolul Pavel are în minte exact pe acei oameni care au fost regenerați, care au fost făcuți neprihăniți, dar care au încă fapte păcătoase în viața lor, ca tine și ca mine. Tocmai acele fapte au tendința de a te face să te simți condamnat, ca și credincios, deși nu mai ești condamnat.

Un alt mod în care unii creștini citesc versetul de mai sus este următorul: „Așadar, nu mai există acum nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus [atât timp cât fac fapte neprihănite și umblă conform cu Duhul]”. Însă, în momentul mântuirii tu ai primit o răscumpărare și o justificare veșnică complet separată de fapte și independentă de faptele tale bune sau rele:

Efeseni 2:8–9 (NTR) 

8 Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință; și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu;

9 Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Romani 3:28 (BTF2015) 

28 De aceea socotim că omul este declarat drept prin credință, fără faptele Legii.

Mântuirea a venit prin har prin credință și nu prin fapte bune, care sunt faptele Legii. Credința este singura condiție pentru a primi justificarea eternă. Faptele bune nu sunt o condiție, ci un efect natural și un rezultat normal al unei credințe salvatoare autentice. Numai credința justifică, dar nu credința care este singură. Iacov pare să descrie o imagine puțin diferită de cea a apostolului Pavel în Iacov 2:14-26, afirmând atât credința cât și faptele bune ca și condiții de mântuire, aparent contrazicându-l pe Pavel. Am spus „aparent” pentru că Iacov nu îl contrazice de fapt pe Paul și vom vedea de ce. Să citim pasajul din Iacov 2: 14-26:

Iacov 2:14–26 (BTF2015) 

14 Care este folosul, frații mei, dacă cineva spune că are credință și nu are fapte? Poate această credință să îl salveze?

15 Și dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de mâncarea zilnică, 

16 Iar unul dintre voi ar spune acestora: Plecați în pace, încălziți-vă și săturați-vă, dar nu ați da acestora cele necesare trupului, ce folos?

17 Așa și credința, dacă nu are fapte, este moartă, fiind singură. 

18 Dar va spune cineva: Tu ai credință și eu am fapte; arată-mi credința ta fără faptele tale și eu îți voi arăta credința mea prin faptele mele.

19 Tu crezi că este un singur Dumnezeu; bine faci; și dracii cred și tremură.

20 Dorești dar să știi, omule deșert, că este moartă credința despărțită de fapte? 

21 Avraam, tatăl nostru, nu prin fapte a fost declarat drept, când a oferit pe fiul său, Isaac, pe altar...

2 Corinteni 5:21 spune următoarele:

2 Corinteni 5:21 (BTF2015) 

21  Fiindcă pe Cel ce nu a cunoscut păcat (adică Isus Cristos), (Dumnezeu, Tatăl) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim făcuți dreptatea (sau neprihănirea) lui Dumnezeu în El.

Întrebare: În ce fel a fost făcut Isus Cristos păcat pe cruce? A fost făcut El păcat numai din punct de vedere legal SAU a fost făcut păcat și vital în natura Sa, adică în duhul Său? Apoi, în ce fel au fost făcuți credincioșii neprihănire? Am văzut și am demonstrat deja mai devreme că credincioșii trebuiau să fie făcuți neprihăniți atât din punct de vedere legal, cât și vital în natura lor. Aici ne vom concentra asupra felului în care Isus a fost făcut păcat pe cruce și asupra felului de moarte pe care a experimentat-o El ca rezultat al faptului că a fost făcut păcat. Duhul Său a experimentat moarte spirituală și separare completă de Dumnezeu împreună cu moartea Sa fizică? Acestea sunt întrebări foarte importante și complexe la care vom încerca să răspundem. Când voi vorbi despre natură pe parcursul întregii acestei secțiuni, mă voi referi la duhul unei ființe umane, respectiv la duhul lui Isus Cristos. 

Există două perspective predominante cu privire la răspunsul la întrebările de mai sus. Prima perspectivă este că Isus nu a fost făcut păcat din punct de vedere vital în natura Sa, ci păcatul i-a fost doar imputat din punct de vedere legal sau judiciar. În același fel, credincioșii născuți din nou rămân păcătoși în natura lor, iar neprihănirea li se impută și lor doar legal. A doua perspectivă este că Isus a fost făcut păcat atât din punct de vedere legal, cât și vital în natura Sa și că El a preluat natura lui Satan pe cruce. În același fel, credincioșii născuți din nou devin neprihănire atât din punct de vedere legal, cât și vital în natura lor. Perspectiva pe care o voi da și explica în această carte este o a treia alternativă: faptul că credincioșii născuți din nou au devenit neprihăniți atât din punct de vedere legal, cât și vital, după cum am demonstrat deja mai devreme, însă Isus a fost făcut păcat doar în mod legal și nu și vital în duhul Său. Mai mult, voi susține că Isus a experimentat doar moarte sufletească și fizică, dar nu și moarte spirituală în duhul Său.

De ce cred că păcatul i-a fost doar imputat din punct de vedere legal lui Isus? Există aproximativ patru motive pentru asta. În primul rând, pentru că ori de câte ori poporul Israel aducea animale pentru jertfele lor de păcat și de vină în Vechiul Testament și își puneau mâinile peste animale pentru transferarea vinei, acele animale nu deveneau niciodată păcat în natura lor. Era doar un transfer legal. La fel se întâmpla și cu țapul ispășitor azazel care era trimis în pustie în ziua anuală a ispășirii și purta legal toate păcatele congregației. Țapul ispășitor nu devenea păcat în natura sa. În al doilea rând, vedem că Dumnezeu i-a creditat neprihănirea lui Avraam și altor oameni ai lui Dumnezeu din Vechiul Testament, doar din punct de vedere legal și în avans, înainte ca Cristos să vină și să moară pe cruce. În același mod, și lui Isus Cristos i s-a atribuit păcatul doar legal, însă în cazul Lui, atribuirea a fost atât retroactivă (ca să-l includă și pe Avraam) cât și pentru toate timpurile. În al treilea rând, dacă Isus ar fi fost făcut păcat în natura Sa, adică în duhul Său, atunci El nu ar mai fi fost jertfa perfectă și fără vină pentru păcatele omenirii. Să citim două pasaje care ilustrează faptul că Mielul de Paște din Vechiul Testament (Exodul 12:21) era o „tipologie” a lui Cristos și că Isus Cristos Însuși avea să devină Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29):

Exodul 12:21 (NTR) 

21 Moise a convocat sfatul bătrânilor lui Israel şi le-a zis: „Duceţi-vă să vă alegeţi miei pentru clanurile voastre şi înjunghiaţi mielul de Paşte.

Ioan 1:29 (BTF2015) 

29 A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el și a spus: Iată, Mielul lui Dumnezeu, care înlătură păcatul lumii. 

Dacă continuăm cu această paralelă, putem observa că mielul de jertfă din Vechiul Testament trebuia să fie „fără cusur”. În momentul jertfei, o mână era pusă peste animalul de jertfă fără cusur pentru a simboliza transferul vinovăției. Putem vedea acest lucru în multe pasaje precum Exodul 12:5, Leviticul 4:3-4, Leviticul 23-24, Leviticul 32-33 și Leviticul 22:20, dar o să citim doar două dintre aceste pasaje:

Leviticul 22:20 (BTF2015) 

20 Dar orice are cusur, să nu îl aduceți, pentru că nu vă va fi bine primit. 

Leviticul 4:3–4 (NTR) 

3 Dacă cel ce păcătuieşte este chiar preotul care a primit ungerea, aducând astfel vină asupra poporului, el va trebui să-I aducă Domnului pentru păcatul săvârşit un viţel fără meteahnă din cireada sa, ca jertfă pentru păcat. 

4 Să aducă viţelul la intrarea în Cortul Întâlnirii, înaintea Domnului, să-şi pună mâna pe capul viţelului şi viţelul să fie înjunghiat acolo, înaintea Domnului.

Mielul de jertfă nu devenea în realitate păcătos în natura sa, ci mai degrabă păcatul era imputat animalului din punct de vedere legal și animalul era pe post de jertfă înlocuitoare. În mod asemănător, Cristos, Mielul lui Dumnezeu, a fost complet fără pată, după cum putem vedea în 1 Petru 1:19, iar păcatul umanității I-a fost atribuit judiciar. El a fost jertfa înlocuitoare pentru întreaga omenire pe crucea de la Calvar. Transferul păcatului asupra Lui a fost doar legal și nu vital. Să citim 1 Petru 1:18-19:

1 Petru 1:18–19 (BTF2015) 

18 Știind că nu ați fost răscumpărați cu lucruri putrezitoare, ca argint și aur, din comportarea voastră deșartă primită prin tradiții de la părinții voștri, 

19 Ci cu prețiosul sânge al lui Cristos, ca al unui miel fără cusur și fără pată.

Întreaga lume este în prezent în păcat și separată de Dumnezeu încă de la naștere datorită naturii păcatului transmisă de la Adam și nu datorită propriilor acțiuni păcătoase. Aceasta înseamnă că dacă Isus devenea păcat în natura Sa, atunci El ar fi fost separat de Dumnezeu și pătat, întinat, chiar dacă nu păcătuise niciodată prin propriile Sale fapte în timpul vieții.

Al patrulea motiv pentru care cred că păcatul i-a fost atribuit doar legal lui Isus este că Isus nu ar fi avut dreptul la înviere dacă El ar fi fost făcut păcat în natura Sa. Să citim Romani 6:23 pentru a vedea de ce:

Romani 6:23 (BTF2015) 

23 Fiindcă plata păcatului este moartea; dar darul lui Dumnezeu este viața eternă prin Isus Cristos Domnul nostru. 

Acest pasaj spune că plata păcatului este moartea. Dacă Isus ar fi devenit păcat în natura Sa, El nu s-ar mai fi întors din morți și nu ar mai fi învins moartea. Singurii oameni asupra cărora moartea nu poate domni sunt oamenii neprihăniți. De aceea, Isus a trebuit să rămână neprihănit în natura și duhul Său pentru a avea puterea și dreptul legal de a se întoarce dintre cei morți.

Acum, de ce cred că Isus a experimentat durere și moarte numai în sufl...

Acum că am definit neprihănirea, suntem într-o poziție mai bună de a defini păcatul, prin comparație cu neprihănirea, într-un mod mult mai holistic. Am spus mai devreme că neprihănirea este natura lui Dumnezeu care definește caracterul Său și modalitățile Sale de a face toate lucrurile. 2 Petru 1:2-4 spune că cei ce sunt în Cristos au devenit și ei părtași la natura divină a lui Dumnezeu și la neprihănirea Sa:

2 Petru 1:2–4 (BTF2015)

2 Har și pace să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus.

3 Așa cum dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit toate lucrurile pentru viață și evlavie, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat la glorie și virtute

4 Prin care ne sunt dăruite cele mai mari și prețioase promisiuni, ca prin acestea să deveniți părtași naturii dumnezeiești, ați scăpat de putreziciunea care este în lume prin poftă. 

Doar uitându-ne la definiția neprihănirii, putem deduce două lucruri despre păcat. În primul rând, păcatul este și el o natură, la fel cum neprihănirea este o natură. De fapt, Biblia arată că toate ființele umane se nasc pe acest pământ cu o natură de păcat în spiritul lor care a fost moștenită de la primul om, Adam. În al doilea rând, păcatul este tot ceea ce Dumnezeu nu este. Păcatul este exact opusul neprihănirii, caracterului lui Dumnezeu și căilor Sale de a face lucrurile. Putem vedea acest contrast ilustrat în multe pasaje ale Bibliei. Să citim doar câteva dintre ele:   

Romani 6:18 (BTF2015 & RMNN)

18 Și fiind făcuți liberi față de păcat, ați devenit robii neprihănirii.

Romani 6:20 (NTR & RMNN)

20 Căci atunci când eraţi sclavi ai păcatului eraţi liberi în ce priveşte neprihănirea.

2 Corinteni 5:21 (BTF2015 & RMNN)

21Fiindcă pe cel ce nu a cunoscut păcat, l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în el.

Ca și neprihănirea, există păcat pozițional și păcat practic sau, mai bine spus, păcat moștenit și păcat manifestat. Păcatul moștenit sau neprihănirea moștenită determină destinul tău etern și au de-a face în principal cu osândirea veșnică și respectiv, cu mântuirea veșnică, în timp ce păcatul manifestat și neprihănirea manifestată au de-a face cu calitatea vieții tale aici pe pământ, precum și cu răsplătirile veșnice după această viață. Oamenii care rămân cu o natură de păcat prin neacceptarea jertfei lui Isus, vor merge la condamnarea veșnică în lacul de foc după moartea fizică, indiferent de câte fapte bune și neprihănite au făcut în timp trăiau pe pământ. Prin contrast, cei care își schimbă natura păcatului într-o natură neprihănită și sunt transferați de la moarte la viață prin acceptarea jertfei lui Isus pentru păcatele lor (Ioan 5:24), vor merge la mântuirea veșnică în prezența lui Dumnezeu după moartea fizică, chiar dacă au mai făcut fapte păcătoase în viața lor pe pământ. Salvarea lor veșnică este asigurată de natura lor neprihănită primită prin credință ca dar gratuit și nu de faptele lor neprihănite sau de neprihănirea manifestată.

Cum ar trebui să definim „păcatul manifestat” care însoțește natura păcătoasă sau care este încă prezent uneori chiar și la oamenii cu o natură neprihănită? În ochii celor mai mulți credincioși, păcatul manifestat se rezumă doar la fapte imorale și rele, care au fost prima dată evidențiate de conștiința umană la căderea primului om, apoi de Legea lui Moise ca încălcări ale celor Zece Porunci și mai târziu de predica lui Isus de pe munte, unde El a extins legea morală la nivelul gândurilor și intențiilor inimii (Matei 5-7). În cele din urmă, apostolul Pavel a descris în detaliu în epistolele sale acest tip de manifestări ale păcatului, în pasaje precum Efeseni 5:3-4, 1 Corinteni 6:9-10, Galateni 5:10-21 și Coloseni 3:5-9. Acestea sunt: ​​imoralitate sexuală, adulter, homosexualitate, impuritate, poftă trupească, necurăție de orice fel, lăcomie, obscenitate, vorbire nesăbuită, defăimare, limbaj abuziv, bârfă, idolatrie, furt, minciună, beție, abuz, vrăjitorie, ură, invidie, gelozie, ceartă, mânie, furie, ambiție egoistă, disensiune, crimă, dorințe rele, viclenie și răutate. Aceste fapte și atitudini păcătoase sunt toate păcate de comitere, în mare parte externe, și ele sunt cele mai evidente dintre toate comportamentele păcătoase. Apoi, există păcate de omitere cum ar fi atunci când credincioșii pot face un bine și totuși nu îl fac (Iacov 4:17), sau când nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele lor așa cum Isus i-a iubit pe ei. 

Însă, există și alte fapte păcătoase de omitere care sunt mai puțin evidente, dar totuși păcătoase în ochii lui Dumnezeu. Dacă îți amintești, am menționat undeva pe la începutul acestei cărți că neprihănirea nu constă doar în moralitate, deși moralitatea este inclusă în ea. Neprihănirea este mult mai mult decât atât; ea constă în natura, caracterul și căile lui Dumnezeu de a face lucrurile. Neprihănirea include ștergerea tuturor păcatelor prin jertfa lui Isus, precum și vindecarea, prosperitatea, binecuvântarea, victoria, pacea, bucuria, înțelepciunea și viața veșnică. Din moment ce păcatul este opusul neprihănirii și opusul naturii lui Dumnezeu, atunci permiterea în viața noastră a bolii, a sărăciei, a lipsei financiare, a datoriilor, a lipsei de pace și bucurie, a îngrijorării, a tristeții, a melancoliei, a depresiei, a stresului, a eșecului sau fricii de orice fel, a îndoielii de sine, a mâncatului excesiv, etc. este, de asemenea, păcat. Da, ai citit bine ce am scris: permiterea bolii în trupul tău este păcat. Resemnarea în fața lipsei, sărăciei și datoriilor din viața ta este păcat. A fi stresat și îngrijorat este păcat. Sunt conștient că ceea ce tocmai am spus ar putea veni ca și un șoc pentru mulți, pentru că probabil nu ne-am gândit niciodată la păcat în acest fel. Înainte să respingeți și să renunțați la această învățătură, permiteți-mi să vă ofer argumentele biblice pe baza cărora eu cred că păcatul include toate acele lucruri.   

Îți poți imagina vreodată pe Dumnezeu Tatăl, pe Duhul Sfânt sau pe Isus ca fiind stresați, îngrijorați, înfricoșați, bolnavi, săraci, triști, nesiguri sau deprimați? Nu, desigur că nu, aceste atribute nici măcar nu pot fi menționate în legătură cu Dumnezeu. A existat vreuna dintre aceste fațete ale morții în creație în Grădina Edenului înainte de căderea omului? După cum știm din Biblie, Dumnezeu nu le-a inclus în creația Sa a lumii și a omului. Când au intrat în lume aceste stări păcătoase? Ele au intrat toate când omul nu a ascultat de Dumnezeu și păcatul a intrat în lume. Toate acestea sunt manifestări ale păcatului și ale morții. Crezi cumva că vreunul dintre aceste efecte ale morții va fi prezent în cer în viața viitoare? Nu, desigur că nu, chiar și acum ele nu există în prezența lui Dumnezeu sau pe undeva în al treilea cer. Mai mult, Biblia spune în 1 Corinteni 3:16 și 1 Corinteni 6:19 căci credincioșii născuți din nou în Cristos au devenit templul Duhului Sfânt. Să le citim:

1 Corinteni 3:16 (BTF2015)

16 Nu știți că sunteți templul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?

1 Corinteni 6:19 (BTF2015)

19 Ce? Nu știți că trupul vost...

Astăzi doresc să aduc un mesaj de viață, speranță și bucurie din Cuvântul lui Dumnezeu și in mod specific aș dori să vorbesc despre adevărata natură a lui Dumnezeu, pentru că majoritatea oamenilor au o imagine denaturată a lui Dumnezeu. Diavolul și religia în general au reușit atât de bine să proiecteze această imagine eronată despre Dumnezeu în inimile oamenilor încât acesta este unul din marile motive pentru care oamenii stau departe de Dumnezeu sau fug de El cu totul. Și aș vrea să încep prin a citi un verset din Faptele Apostolilor 10:38, unde spune așa: 

Faptele Apostolilor 10:38 (NTR)

38 cum Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, Care mergea pretutindeni, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei ce erau asupriţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El.

Haideți să observăm în acest verset ce anume făcea Isus susținut și sprijinit de Dumnezeu și ce făcea diavolul. Isus făcea bine și acest bine consta în ce anume? În vindecare de boli. Și Dumnezeu era cu El și de partea Lui. Ce făcea diavolul în schimb? Îi asuprea pe oameni și le făcea rău. Cum? Prin boli. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că lucrurile de care sufereau oamenii, adică bolile, erau lucruri rele și nu veneau în nici un caz de la Dumnezeu, ci de la diavol. Ba mai mult, versetul spune ca diavolul îi asuprea pe oameni prin boală. 

Imaginea pe care majoritatea oamenilor o au despre Dumnezeu este aceea a unui Dumnezeu ranchiunos, răzbunător, neînțelegător, un Dumnezeu al ascetismului și al suferinței, un Dumnezeu care preferă sărăcia în loc de bunăstare și boala în loc de sănătate și un Dumnezeu care mereu pune în calea oamenilor tot felul de nenorociri și necazuri pentru a-i face mai buni sau pentru a-i învăța ceva. Cu alte cuvinte, oamenii Îl văd pe Dumnezeu ca fiind adeptul teoriei ”scopul scuză mijloacele”, adică scopul Său de a ne învăța tot felul de lucruri misterioase și de a ne face mai buni morali, scuză mijloacele prin care El realizează acest lucru: asupririle diavolului (boală, sărăcie, și necazuri de tot felul). Am ajuns să numim maturi spirituali pe acei oameni care au fost capabili să îndure cele mai multe suferințe și necazuri. Însă acești oameni sunt foarte predispuși la neprihănire de sine și la a ajunge să nu aibă nici o răsplată în cer. Această imagine deformată a lui Dumnezeu din mintea oamenilor este o mare cauză pentru care oamenii fug de Dumnezeu și aleargă după bani, plăceri și multe alte lucruri. Ei nu știu, nu li s-a spus și nu au realizat cât de bun este Dumnezeu și că Dumnezeu deja le-a dat gratuit pe acest pământ tot ceea ce ei caută, ba chiar mult mai mult. Matei 6:33 spune așa:  

Matei 6:33 (NTR)

33 Căutaţi mai întâi Împărăţia (lui Dumnezeu)[a] şi dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Dumnezeu nu spune aici într-un mod egoist: ”Căutați-mă întâi pe Mine și dați-mi Mie mai întâi ce vreau, puneți-mă pe Mine pe primul loc și apoi o să vă dau și Eu ceea ce voi vreți.” Nu, nu, ci El ne îndeamnă să căutăm Împărătia pentru că în ea sunt incluse toate celelalte lucruri pe care le căutăm; ele vin la pachet cu Împărăția aici pe pământ. Și Împărăția deja a venit pe pământ o dată cu moartea și învierea lui Isus Cristos, doar că e invizibilă încă, dar ea funcționează și e aici acum pe pământ la îndemâna noastră. Aleluia!

Ne ferim atâta să vorbim de bani și de prosperitate ca de ciumă, ca nu cumva să ni se lipească inima de ei. Însă scăpăm din vedere faptul că lucrăm cel puțin opt ore în fiecare zi din săptămână pentru bani și că mereu ne dorim un servici mai bun, o afacere mai prosperă, o casă mai bună și mai mare sau o mașină mai bună. Ne place când avem destule finanțe și ne putem permite mai multe lucruri și aceasta nu e ceva rău. Nu înseamnă că de acuma suntem iubitori de bani. Să nu confundăm sentimentul normal de bucurie când avem de toate cu iubirea anormală și nebiblică de bani care Îl inlocuiește pe Dumnezeu. Banii nu sunt problema, ci încrederea în ei în locul lui Dumnezeu e problema. Dependența de ei e problema și când ești gata să renunți la orice fel de principii pentru a-i obține. Însă tu poți să ai bani fără ca inima ta să se lipească de ei într-un mod necorespunzător, la fel cum poți să ai relații intime cu soția ta sau cu soțul tău fără să îți fie teamă că ai să te duci cu alte persoane. În același fel, poți să nu ai bani și să fii mereu în lipsă, iar inima ta să fie lipită de bani. A avea sau nu avea bani nu garantează că inima ta nu va iubi banul intr-un mod nebiblic. De fapt, cei săraci au mai mari șanse să iubească banul mai mult decât pe Dumnezeu, pentru că ei nu îi au și visează la ei, pe când cei bogați îi au și au opțiunea să nu-i iubească. Ba chiar cei care au bani ajung mai repede să își dea seama că nu îi satisfac și că sunt total goi fără Dumnezeu și au șanse mai mari să Îl iubească pe Dumnezeu. Și apoi slavă Domnului pentru oamenii bogați și întreprinzători, care construiesc afaceri și industrii, pentru că dacă nu ar fi ei, toți săracii care lucrează la ei și trăiesc pe lângă ei, ar muri de foame pentru că nu ar avea unde să mai lucreze. 

Să privim la acest aspect și în felul următor: când Dumnezeu a creat lumea inițial, erau cumva boli și sărăcie și nenorociri în grădina Eden? Nu, pentru că ele nu au fost niciodată în intenția lui Dumnezeu, nu-i așa? Credeți că în cerul lui Dumnezeu este sărăcie, boală și necazuri? Păi dacă acestea ar fi cele mai puternice mijloace de a-Și învăța creaturile Sale lucruri prețioase despre viață și de a le face mai bune, nu ar trebui să aplice aceleași metode atât Lui cât și tuturor creaturilor din cer? Mai mult decât atât, viața viitoare de după moarte pe care o așteptăm cu atâta nerăbdare și la care visăm, nu ar trebui să fie plină de astfel de lucruri și de lacrimi și suferințe? Acolo ritmul de învățare ar trebui să fie și mai alert și la un nivel ridicat, nu-i asa? Însă, noi știm din Biblie că nu este deloc așa. Nu mai zic că din ce văd în Biblie, când Dumnezeu și-a construit al treilea cer și tronul Său, nu s-a sărăcit deloc, ci a folosit într-un mod extravagant și excesiv aur și sute de pietre prețioase de tot felul: diamante, smaralde, perle și așa mai departe. Până și străzile sunt de aur în cer. Dacă ar fi să Îl examinăm pe Dumnezeu după standardele noastre, Dumnezeu ar fi Cel mai iubitor de bani, Cel mai mandru și extravagant dintre noi și în mod sigur nu smerit. Îi este lipita inima lui Dumnezeu de bani, aur și pietre prețioase doar pentru că le are din abundență? Nu, în nici un caz. În același fel, putem fi și noi. 

Biblia ne arată că Dumnezeu este un Dumnezeu bogat, plin de bunătate și dragoste, un Dumnezeu care iubește sănătatea, succesul, victoria și bunăstarea și El dă daruri bune și perfecte copiilor Săi. Vedem acest lucru la Iacov 1:17:

Iacov 1:17 (BTF2015)

17 Fiecare dar bun și fiecare dar desăvârșit este de sus, coborând de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare, nici umbră de întoarcere. 

Da, Isus a avut de suferit, dar nu de boală, sărăcie și necazuri nefaste, ci El a suferit persecuție din partea oamenilor datorită Cuvântului lui Dumnezeu. Mai mult, suferința Lui de la cruce a fost una necesară pentru ca noi să nu mai suferim. Singura suferință din Biblie aprobată de Isus pentru noi ca fiind nobilă și demnă de îndurat este persecuția pentru Numele lui Isus. Însă ...

Am vorbit atât de multe despre neprihănire și despre faptul că noul nostru duh a devenit neprihănirea lui Dumnezeu în Cristos. Dar ce este cu adevărat neprihănirea? S-ar putea să îți fi pus această întrebare și tu la un moment dat. Neprihănirea este acea natură a lui Dumnezeu care definește caracterul Său și căile Sale de a face toate lucrurile. Stă în caracterul lui Dumnezeu ca întotdeauna să aibă dreptate și să fie perfect în orice lucru. Este vorba despre cine este El. Cum gândește El este întotdeauna corect. Ceea ce spune El este întotdeauna corect. Ceea ce face El este întotdeauna corect pentru că El este Dumnezeu. Putem să o numim și calitatea corectitudinii lui Dumnezeu. El nu greșește niciodată. El are întotdeauna dreptate indiferent de ce ar spune orice altă ființă. Când vine vorba de lucrurile acestei lumi, dacă Dumnezeu îi spune unei flori „tu ești un copac”, acea floare nu va avea altă opțiune decât să se transforme într-un copac, pentru că Dumnezeu nu poate minți niciodată și El trebuie să aibă întotdeauna dreptate. Când Dumnezeu a spus în Geneza: ”Să fie lumină!”, lumina a venit în existență. Când Isus a blestemat smochinul în Marcu 11 și a decretat peste el: ”Fie ca nimeni să nu mai mănânce vreodată fructe din tine”, smochinul nu a avut altă opțiune decât să se supună și să se usuce. Aceasta este putere. Dumnezeu creează și blesteamă cu cuvintele Sale. El Își impune realitatea Sa lucrurilor și circumstanțelor. Însă, când vine vorba de oameni, cuvintele neprihănite ale lui Dumnezeu nu vor încălca niciodată voința liberă a oamenilor și autoritatea lor. Cuvintele lui Dumnezeu care fac referire la oameni, trebuie să fie întâi acceptate liber de către aceștia prin credință, înainte ca ele să fie împlinite în viețile lor. Cu alte cuvinte, oamenii au alegerea și ei decid dacă un cuvânt neprihănit al lui Dumnezeu se va împlini în vieților lor sau nu. Când Dumnezeu i-a spus lui Avraam în Geneza 17:5 ”iată, că te-am făcut tatăl multor națiuni” și i-a și schimbat numele din Avram în Avraam ca să reflecte acea realitate, ceea ce Dumnezeu i-a spus s-a întâmplat în cele din urmă, dar nu fără cooperarea de credință a lui Avraam. Când Dumnezeu a spus credincioșilor în 2 Corinteni 5:21 că ei au devenit neprihănirea Sa în Cristos atunci când aceștia L-au primit pe Cristos în vieților lor prin credință, ceea ce Dumnezeu a spus, s-a și întâmplat. Când Dumnezeu a spus credincioșilor în 1 Petru 2:24 că ei au fost vindecați, acel cuvânt neprihănit se împlinește în viețile lor, numai când aceștia îl acceptă în mod liber prin credință.

Când această neprihănire a lui Dumnezeu este pusă în duhul nostru la nașterea din nou, ea ne acordă un statut de îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu, deoarece această neprihănire are și o latură legală. Însă, în primul și-n primul rând, neprihănirea este o natură în același mod în care păcatul este o natură. Când ne-am născut fizic în această lume, noi ne-am născut păcătoși înainte de a face ceva rău, din cauza naturii păcătoase pe care am moștenit-o de la Adam. Acea natură păcătoasă a purtat împreună cu ea și statutul legal de vinovați și condamnați înaintea lui Dumnezeu. În același fel, atunci când ne-am născut din nou din Duhul, noi am primit o nouă natură a neprihănirii prin credință, înainte de a face ceva bun. Nu faptele noastre bune ne-au făcut neprihăniți în același fel în care nu faptele noastre păcătoase ne-au făcut păcătoși. Însă natura noastră neprihănită ne impulsionează la fapte bune în timp ce natura noastră păcătoasă ne presează să facem fapte păcătoase. Faptele noastre sunt în mare parte influențate de natura noastră.

Când Adam a intrat în moarte spirituală, el a devenit păcat atât din punct de vedere legal, cât și vital. Natura duhului său a fost schimbată, el a intrat în moarte și statutul său legal față de Dumnezeu a devenit unul de condamnat. Din cauza lui, întreaga rasă umană a murit în natura sa, de asemenea. Însă, Biblia ne spune în Romani 5:15-19 căci Cristos, care este ultimul Adam, nu numai că a anulat ceea ce a făcut primul Adam, împăcându-ne cu Dumnezeu din punct de vedere legal, ci a făcut mult mai mult. El ne-a dat gratuit darul neprihănirii ca și natură. Să citim împreună acest întreg pasaj:

Romani 5:15–19 (NTR & BTF2015) 

15 Însă, darul gratuit nu este ca și ofensa (sau încălcarea)! Căci, dacă prin ofensa unui singur om mulți au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul prin harul unui singur Om, Isus Cristos, a abundat pentru mulți. 

16 Și darul nu este ca ceea ce a venit prin acel unu care a păcătuit. Fiindcă judecata care a venit dintr-o singură ofensă a rezultat în condamnare, însă darul gratuit care a venit din multe ofense a rezultat în achitare. 

17 Căci dacă prin ofensa unui singur om moartea a domnit prin acel unul, cu mult mai mult, cei ce primesc abundență de har și din darul neprihănirii (sau al corectitudinii, al dreptății) vor domni în viață prin Acel Unul, Isus Cristos).

18 Așadar, așa cum prin ofensa unui singur om judecata a venit peste toți oamenii, rezultând în condamnare, tot așa, prin actul neprihănit (sau drept) al unui singur Om, darul gratuit a venit la toți oamenii, rezultând în dreptul la viață.

19 Fiindcă după cum prin neascultarea unui singur om, mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur Om, mulți vor fi făcuți neprihăniți (sau drepți).

Cristos ar fi trebuit să realizeze cel puțin ceea ce a reușit Adam să facă, nu? Altfel, El ar fi fost mai puțin puternic decât Adam. Desigur, ceea ce Cristos a făcut a fost în direcția vieții spirituale, și nu a morții spirituale. Însă, Cristos a trebuit să realizeze o schimbare atât a statutului legal, cât și a stării vitale a credincioșilor și să-i repună în poziția neprihănirii în care a fost inițial Adam, nu-i așa? Partea interesantă este că Cristos a făcut ceva mult mai bun decât Adam. Poziția și natura lui Adam înainte de cădere a fost una de neprihănire pozitivă menținută și condiționată de ascultarea lui Adam față de porunca lui Dumnezeu. Nu era o neprihănire fixă, eternă și necondiționată, independentă de faptele sale. Dacă Isus Cristos doar ar fi anulat ceea ce a făcut Adam, aceasta ar fi însemnat că oamenii care urmau să creadă în El ar fi fost doar aduși înapoi de pe minus la zero, având un trecut curat și o neprihănire temporară și condiționată. Oamenii aflați în acea poziție ar fi trebuit să câștige neprihănirea necondiționată și fixă pe cont propriu prin ascultarea de legile și poruncile lui Dumnezeu. Dar Isus nu i-a lăsat pe credincioși în acea poziție. El a anulat tot ceea ce a făcut Adam, dar a și câștigat neprihănirea necondiționată veșnică prin ascultarea Sa față de Lege în timpul vieții Sale și apoi a dat-o în dar credincioșilor. Acest lucru este extraordinar!!! 

Romani 5:19 spune că, din moment ce prin Adam, oamenii au fost făcuți păcătoși atât din punct de vedere legal, cât și în natura duhului lor, prin Cristos, creștinii născuți din nou au fost făcuți, de asemenea, neprihăniți atât din punct de vedere legal cât și în natura duhului lor. Aceasta este reciprocitate. Dacă nu ar fi fost făcuți neprihăniți atât legal cât și în natura lor, Cristos ar fi fost mai puțin puternic decât Adam și aceasta nu este biblic. Întrucât păcatul (sau moartea spirituală) nu a fost atribuit doar legal lui Adam și întregii rasei umane, nici neprihănirea (sau viața spirituală) nu este atribuită doar legal creștinilor. Însă, Cristos a făcut mult mai mult decât atât. El le-a dat în mod gratuit credincioșilor nep...

Iacov 1:21–25 (BTF2015) 

21 De aceea puneți deoparte toată murdăria și revărsarea răutății și primiți cu blândețe Cuvântul altoit, care este în stare să vă salveze sufletele.

22 Fiți așadar înfăptuitori ai Cuvântului și nu doar ascultători ai Lui, înșelându-vă pe voi înșivă.

23 Pentru că dacă vreunul este ascultător al Cuvântului și nu înfăptuitor, el este asemănător unui om care își privește fața naturală în oglindă;

24 Fiindcă se privește pe sine însuși și pleacă și uită imediat ce fel de om era.

25 Dar oricine privește cu atenție în legea desăvârșită a libertății (adică Evanghelia) și continuă în ea, el, nefiind un ascultător uituc, ci un înfăptuitor al faptei, acesta va fi binecuvântat în fapta lui.

Majoritatea creștinilor citesc acest pasaj și interpretează oglinda ca fiind Legea morală a lui Dumnezeu în care trebuie să te uiți continuu pentru a-ți vedea defectele și păcatele. Cu alte cuvinte, tu vezi ceea ce trebuie să schimbi și apoi mergi și încerci să schimbi acele lucruri, fără a uita defectele morale pe care le-ai văzut în oglindă, până când acele probleme sunt rezolvate în viața ta. Numai ATUNCI vei fi binecuvântat în ceea ce faci. 

Există mai multe probleme cu această interpretare. În primul rând, oglinda este legea perfectă a libertății și nu Legea morală sau cele Zece Porunci. Ce este legea perfectă a libertății? Legea perfectă a libertății este Evanghelia sau Cuvântul harului Său. Legea perfectă a libertății este legea Duhului de viață în Cristos Isus (Romani 8:2). Această lege stipulează că noi suntem morți față de păcat (Romani 6:11) și că nu mai suntem sub stăpânirea lui (Romani 6:14), că Dumnezeu ne iubește (Ioan 16:27), că suntem co-moștenitori împreună cu Cristos (Romani 8:17), că toate binecuvântările posibile ne sunt stabilite și aprobate deja în locurile cerești (Efeseni 1:3), căci chiar și atunci când păcătuim nu mai suntem condamnați (Romani 8:1), că avem puterea să trăim în sfințenie (1 Corinteni 10:13, Filipeni 4:13), că am fost vindecați (1 Petru 2:24), că suntem un succes (Psalmul 1:3), că suntem prosperi (2 Corinteni 8:9), învingători (Romani 8:37), mai presus de eșec și protejați. Aceasta este Evanghelia și legea perfectă a libertății pe care trebuie să o înfăptuim, adică să credem aceste lucruri și să umblăm în ele. 

În Noul Testament, a înfăptui Cuvântul înseamnă a crede Cuvântul cu privire la tine și a acționa conform Lui. A înfăptui Cuvântul nu se referă la a respecta un set de reguli morale ca în Vechiul Testament. În Noul Testament, nu vei fi binecuvântat DEOARECE te-ai supus Legii morale. Supunerea sau ascultarea nu mai este o condiție pentru ca Dumnezeu să te binecuvinteze ca în Vechiul Testament. Tu ești binecuvântat(ă) indiferent de nivelul tău de supunere sau ascultare. Cu cât mai mult crezi Cuvântul harului despre ființa perfectă care ai devenit în duhul tău, cu atât mai mult har este eliberat în viața ta și cu atât mai multe binecuvântări se manifestă din interiorul tău în lumea materială. Când ajungi să realizezi cât de binecuvântat(ă) ești, atunci binecuvântarea începe să curgă în tot ceea ce faci. Tu ești binecuvântat(ă) chiar și înainte să crezi acest lucru, o dată ce ai venit în Cristos. Dar când începi să crezi că ai fost binecuvântat(ă), acea binecuvântare începe să se manifeste în viața ta fizică și emoțională.

Să observăm că în versetul 21 spune căci Cuvântul este deja implantat sau sădit în tine și capabil să îți salveze sufletul. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că noul tău duh este Cuvântul Însuși, pentru că a fost născut din sămânța nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu (1 Petru 1:23), și prin urmare, tu ai devenit Cuvântul lui Dumnezeu în spiritul tău. Acel Cuvânt este doar închis înăuntrul tău și blocat de mintea ta. Când te uiți în oglinda Cuvântului, te vezi pe tine însuți, adică Cuvântul. Când mintea ta primește revelația a cine ești cu adevărat în interior, și o acceptă prin a o crede, acela e momentul când începi să pui ”carne” pe Cuvântul din interior, în același fel în care Isus a fost Cuvântul încarnat. Acela e momentul când tu aduci Cuvântul în afară și îl manifești pentru a-ți face sufletul imun la lucrările întunericului de pe acest pământ. Lucrările întunericului sunt acestea: boală, depresie, confuzie, lipsă de pace și bucurie, eșec, mânie, lipsă de înțelepciune, etc. Aceasta e modalitatea prin care sufletul tău este salvat de Cuvântul lui Dumnezeu implantat sau altoit în tine. Salvarea sufletului tău în acest context nu se referă la salvarea de la iad în viața viitoare, ci la salvarea întregii tale ființe aici pe pământ de păcat și de toate efectele lui asupra ta, care au intrat o dată cu păcatul în lume. 

Reînnoirea minții nu constă în reîmprospătarea minții cu Legea morală a lui Dumnezeu, sau cu cele zece porunci. Legea morală a lui Dumnezeu a fost deja scrisă în conștiința ta de când te-ai născut pe acest pământ. Noi cunoaștem binele și răul datorită căderii. Deci, nu este nevoie să reîmprospătăm aceste cunoștințe, deoarece sunt deja în noi și în toți oamenii. Din acest motiv există oameni morali care nici măcar nu au fost născuți din nou vreodată, care nu au auzit de cele zece porunci și nici nu au încercat să le țină vreodată, dar care trăiesc după cele mai înalte standarde morale și câteodată mult mai bine decât unii credincioși născuți din nou. Tot din acest motiv, oameni din religia ortodoxă sau catolică, care sunt în mare parte nenăscuți din nou, merg în mod regulat să-și mărturisească păcatele la preoți. Conștiința lucrează mereu în orice persoană, fie că ne place sau nu, și nu are nevoie de ajutorul nostru. Reînnoirea minții înseamnă să îți reînnoiești gândirea cu privire la noua ta identitate și natură, să meditezi și să te concentrezi asupra acestui lucru și să fii conștient(ă) de aceasta. Noua identitate nu este ceva evident și vizibil cu ochiul liber, ci este ceva ce tu trebuie să percepi cu ochii Duhului și să îți reîmprospătezi mintea cu ea în mod constant. Natura ta nouă este ceea ce tu nu trebuie să uiți și să o pui în practică. Atunci sufletul (mintea, voința, conștiința și emoțiile) și trupul tău vor fi transformate și se vor alinia imaginii lui Cristos, în care Duhul tău a fost renăscut deja.

În oglindă, tu nu vezi vechiul tău sine, păcătosul, sau faptele păcătoase. În schimb, Îl vezi pe Cristos, Care este slavă și glorie, care este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, și acesta ești și tu în El. 2 Corinteni 3:17-18 este, de asemenea, un pasaj care vorbește tot despre oglindă și spune următoarele:

2 Corinteni 3:17–18 (NTR & BTF2015) 

17 Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.

18 Dar noi toți, cu fața descoperită, privind ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem transformați în același chip din glorie în glorie, chiar prin Duhul Domnului.

Modalitatea prin care ești transformat(ă) în același chip al Domnului este prin a privi și a medita la gloria Domnului, adică a-ți concentra atenția pe cine este Cristos în tine și pe cine ești tu în Cristos. Realizezi acest lucru prin citirea și meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu și prin ascultarea de predici și învățături biblice. Așa te uiți în legea perfectă a libertății și vezi cine ești și cine ai devenit: însăși gloria Domnu...

În Romani 12:1-2 ni se spune următorul lucru:

Romani 12:1–2 (NTR & BTF2015) 

1 De aceea vă îndemn, fraților, prin îndurările lui Dumnezeu, să prezentați trupurile voastre ca un sacrificiu viu, sfânt, și plăcut lui Dumnezeu. Aceasta este slujirea voastră acceptabilă.

2 Și nu vă conformați acestei lumi; ci fiți transformați prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi (confirma) care este voia lui Dumnezeu, cea bună și plăcută și desăvârșită.

Versetul 2 spune să nu ne conformăm acestei lumi. Cuvântul „conformat” înseamnă „a fi turnat într-o matriță”. Cu alte cuvinte, există și va exista mereu presiune din partea lumii, a diavolului, a necredincioșilor și a circumstanțelor pentru a te face să te conformezi lor. Nu poți trece prin viață fără a fi presat și topit într-un fel sau altul, dar tu poți alege în ce matriță să te încadrezi. Nu trebuie să ai amărăciune cum are lumea, și nici nu trebuie să experimentezi înfrângerea pe care ți-o oferă această lume. Nu te conforma și nu te lăsa turnat(ă) în matrița acestei lumi, ci fii transformat(ă). Cuvântul „transformat” în greacă este metamorphoo, de unde avem cuvântul „metamorfoză”, care înseamnă transformarea unui vierme dintr-un cocon într-un fluture. Dacă dorești acest fel de transformare în care ești schimbat(ă) în sfera ta fizică și emoțională, dintr-o persoană răutăcioasă și supărătoare într-una iubitoare și veselă, dintr-o persoană bolnavă într-una vindecată, dintr-o persoană învinsă în persoana victorioasă care Dumnezeu vrea să fii, atunci trebuie să îți reînnoiești mintea. Duhul tău este perfect după cum știm deja. Trupul merge din inerție cu valul și se alătură și el călătoriei. Dar ceea ce gândești cu mintea ta determină dacă experimentezi viața lui Dumnezeu sau moartea și înfrângerea în tărâmul natural. Reînnoirea minții tale schimbă toate acestea. Ea produce transformarea ta și acea transformare aprobă și confirmă voia bună, plăcută și perfectă a lui Dumnezeu in viața ta. Cum se întâmplă acest lucru? Voia bună, plăcută și perfectă a lui Dumnezeu pentru tine – revelată în Evanghelie – este ca tu să ai viață din abundență, pace, bucurie, sănătate, prosperitate și victorie asupra păcatului. Toate aceste lucruri, care reprezintă voia lui Dumnezeu pentru tine, sunt deja prezente în duhul tău născut din nou. În momentul în care începi să fii transformat(ă) în afară și atunci când ceea ce este înăuntrul tău devine vizibil în afară, tu demonstrezi lumii că ceea ce Dumnezeu a spus despre tine și că ceea ce Dumnezeu a pus în duhul tău este adevărat și real. Transformarea ta certifică și confirmă ceea ce Dumnezeu deja a realizat în tine.

Verbul ”a deosebi” sau ”a discerne” din Romani 12:2 vine de la cuvântul grecesc dokimazo, care înseamnă ”a aproba ceva sau pe cineva, a-ți da consimțământul, a examina sau testa ceva sau pe cineva și a dovedi că e de încredere, a determina, a certifica, sau a confirma” (Dicționarul teologic al Noului Testament, de Kittle and Friedrich Gerhard and Geoffrey William Bromiley). Exact același cuvânt grecesc este folosit și în 1 Corinteni 16:3, unde apostolul Pavel spune:

1 Corinteni 16:3 (BTF2015)

3 Și când voi veni, pe cei care îi veți aproba (sau îi veți considera vrednici) prin epistole, pe aceștia îi voi trimite să ducă darul vostru la Ierusalim.

Pavel spune că va trimite darurile corintenilor la Ierusalim prin oameni care au fost testați de biserica din Corint și confirmați ca fiind demni de încredere să ducă asemenea daruri. Acum, întorcându-ne la Romani 12:1-2, toate traducerile Bibliei în limba română (Cornilescu, NTR, BTF2015) au tradus cuvântul grecesc dokimazo cu verbele ”a deosebi, a discerne, sau a înțelege”. Traducerea literală Cornilescu a Bibliei din anul 1931 în limba română este singura care a folosit verbul ”a încerca, a testa”. Verbele ”a deosebi” sau ”a discerne” în limba română sunt definite ca și ”a distinge, a detecta, a percepe, a înțelege, sau a realiza”, creând următoarea conotație în mintea ta atunci când citești Romani 12:2: ”că prin reînnoirea minții tale cu legile morale ale lui Dumnezeu din Biblie în mod regulat, vei învăța să deosebești binele și răul sau ceea ce îi place și nu îi place lui Dumnezeu, care reprezintă de fapt voia bună, plăcută, și perfectă a lui Dumnezeu”. Este oare această interpretare corectă? După cum am învățat deja, mintea noastră nu are nevoie de împrospătări suplimentare ale legilor morale ale lui Dumnezeu (adică cele zece porunci în mare), pentru că conștiința noastră știe deja binele și răul foarte bine și ni le aduce aminte în mod regulat, fie că ne place sau nu. De asemenea, după cum voi explica mai în detaliu puțin mai târziu, reînnoirea minții nu constă în a ne uita în mod continuu în Legea lui Moise pentru a ne vedea defectele și păcatele și apoi a încerca să ne îmbunătățim pe noi înșine din punct de vedere moral. De aceea, traducerea cuvântului grecesc dokimazo ca și ”a confirma sau a certifica” din traducerile mai literale ale Bibliei în limba engleză (KJV, NKJV, NASB, LEB) este mult mai precisă, pentru că ilustrează în mod corect procesul de reînnoire al minții ca fiind asimilarea unei noi identități, și nu doar o perfecționare morală a vechii persoane. Prin transformarea care rezultă din înlocuirea identității tale cu cea a lui Cristos, tu poți confirma voia lui Dumnezeu, care nu e doar moralitate, ci neprihănire, viață și putere în toate aspectele vieții tale.

Cum îți reînnoiești mintea? Prin Cuvântul lui Dumnezeu care îți spune ce este adevărat din punct de vedere spiritual și îți oferă o nouă gândire. Apoi tu trebuie să te conformezi cu ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu are de spus cu privire la tine. 

Faptele Apostolilor 20:32 (BTF2015) 

32 Și acum fraților, vă încredințez lui Dumnezeu și Cuvântului harului Său, care este în stare să vă edifice și să vă dea o moștenire printre toți cei sfințiți. 

Apostolul Pavel spune căci Cuvântul harului Său este capabil să te edifice și să îți dea o moștenire; te ajută să intri în posesia acesteia. Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul harului Său este manualul de instrucțiuni pentru noua creație. Noul Testament conține majoritatea acestor instrucțiuni și principii referitoare la noua creație și la neprihănirea lui Dumnezeu, însă Vechiul Testament conține și el asemenea instrucțiuni, deoarece Legea și profeții au salutat de departe harul care urma să vină la noi. Permite-mi să mai împărtășesc și alte câteva Scripturi care vor aduce și mai multă claritate asupra a ceea ce s-a întâmplat în tine. Acestea vor ilustra adevărurile despre schimbarea care a avut loc în duhul tău. În Efeseni 4:17 scrie:

Ephesians 4:17 (BTF2015) 

17 De aceea spun aceasta și aduc mărturie în Domnul, ca voi de acum înainte să nu umblați cum umblă celelalte neamuri,  în deșertăciunea minții lor.

Cuvântul „neamuri” aici se referă la cei care nu sunt evrei. În acel context, Pavel se referea la oameni care nu erau în legământ cu Dumnezeu. Modul în care poate ar exprima el același lucru astăzi ar fi cam așa: „Nu umblați ca niște persoane rătăcite și ca niște persoane care nu au o relație cu Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, nu îți lăsa pur și simplu mintea să fie controlată și dominată de lucrurile fizice carn...

Cine ești tu în duhul?

Diagrama celor trei inele pe aceeași linie ca într-un lanț ilustrează, de asemenea, această lipsă a unei legături directe dintre duh și trup. De aceea, tot ceea ce iese din duhul tău înspre trupul tău trebuie să treacă prin partea ta mental-emoțională. 

Cu diagrama conductelor de mai jos, un capăt al conductei reprezintă duhul tău, iar celălalt capăt trupul tău. Sufletul tău acționează ca o supapă sau ca un robinet între cele două. Când deschizi supapa, ceea ce este în duhul tău poate curge prin sufletul tău înspre trupul tău. În funcție de cât de deschisă este acea supapă, fluxul vieții poate fi doar o picătură, un pârâu mic sau râuri (Ioan 7:38). Când supapa este închisă, curgerea de la duh la trup se oprește. Aceasta este o ilustrație excelentă a modului în care un credincios născut din nou funcționează!

Duhul este încapsulat în interiorul sufletului și nu are acces direct la trupul fizic. Trebuie să treacă prin suflet. Romani 8:11 spune că același Duh și aceeași putere care L-a înviat pe Isus din morți locuiește deja în fiecare credincios născut din nou. Dar dacă mintea ta este închisă la acest adevăr și nu îl îmbrățișează, acea viață a învierii nu poate curge prin tine. Dacă ceea ce vezi în oglinda spirituală nu devine mai real pentru mintea ta decât ceea ce vezi în tărâmul fizic, atunci este posibil ca această viață a învierii care este în duhul tău să fie complet închisă și să nu aibă nici un efect, la fel cum ai închide supapa la o conductă. Poți ajunge la un punct în care ești total dominat(ă) de ceea ce simți și spui: „Dar mă simt rău, mă doare tot corpul. Doctorul spune că mor. Iată dosarul meu medical”. Și dacă acele lucruri te domină, atunci chiar dacă ai viața lui Dumnezeu care învie morții în duhul tău, sufletul tău poate închide acea putere, astfel încât nici o picătură din puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu să nu atingă vreodată trupul tău fizic. Și poți muri bolnav având înlăuntrul tău viața învierii lui Dumnezeu. Ar fi ca și cum ai muri de sete în timp ce ești rezemat de o fântână plină de apă dătătoare de viață! Și bineînțeles că poți aplica aceasta la fiecare domeniu al vieții tale. Poți avea depresie, poți avea furie și amărăciune în tine, în timp ce în duhul tău este iubire, bucurie și pace. Deci rolul decisiv în manifestarea vieții învierii îl are sufletul tău. 

Duhul tău este întotdeauna pentru Dumnezeu, întotdeauna ca Dumnezeu și are în el tot ceea ce are Dumnezeu. Trupul tău nu este nici bun, nici rău; nu este nici moral nici imoral; este amoral. Trupul tău nu dictează sau controlează nimic. Sufletul tău este cel care controlează ce se întâmplă cu trupul tău. Duhul tău este întotdeauna pentru Dumnezeu, în timp ce trupul tău va merge din inerție. Dacă sufletul nu îl influențează, atunci trupul tău va merge doar prin ceea ce vede, gustă, aude, miroase sau simte. Pe de o parte, dacă îți pui sufletul de acord cu duhul tău, atunci vor fi două entități care luptă împreună împotriva celei fizice și viața lui Dumnezeu care este în duhul tău se va manifesta în trupul tău fizic mai repede și mai ușor. Va produce vindecare, eliberare, victorie și putere. Pe de altă parte, dacă sufletul tău se pune de acord cu ceea ce trupul tău fizic simte până la punctul în care nu mai poți crede nimic ce nu poți percepe cu cele cinci simțuri ale tale, atunci vei închide viața lui Dumnezeu care este în duhul tău. E trist să spun acest lucru, dar în această categorie se află un număr mare de creștini. Iar cauza principală a acestei situații este că majoritatea creștinilor nu au o revelație funcțională și clară a duhului, sufletului și trupului. Ei nu înțeleg că o schimbare radicală deja s-a produs în duhul lor și nu sunt pe deplin conștienți de cine sunt ei în Cristos, gândind că dacă nu pot vedea, gusta, auzi, mirosi sau simți ceva, atunci nu este real. Ei pur și simplu nu vor să fie mincinoși sau ipocriți prin a ignora simțurile lor; ei doar încearcă să fie reali și sinceri. Ei își cercetează tărâmul fizic și emoțional și, dacă nu pot percepe în vreun fel puterea lui Dumnezeu cu cele cinci simțuri, atunci se gândesc: „Ei bine, nu este aici”. Dar adevărul este că, dacă L-ai făcut pe Isus Domnul tău, o schimbare s-a produs în tine. Tu ai devenit o persoană complet nouă. Lucrurile vechi s-au dus, toate lucrurile au devenit noi. Și acesta este punctul de plecare al victoriei în relația ta cu Dumnezeu. Nu pot sublinia îndeajuns de mult cât de importantă este această înțelegere a lucrurilor. Ceea ce a făcut acest lucru pentru mine este că mi-a transformat viața și gândirea, pentru că și eu am experimentat din când în când puterea lui Dumnezeu la nivelul fizic și emoțional, așa cum probabil ai făcut-o și tu. Dar după ce emoțiile simțirii acelei puteri s-au diminuat, am crezut că puterea a plecat. Știam că Dumnezeu este real și că toate lucrurile pe care le-a promis sunt reale, dar nu credeam că ele sunt în mine. Și din această cauză, am trecut prin perioade de frustrare, disperare și descurajare, nu din cauza păcatului, ci din cauza dorinței de a trăi pentru Dumnezeu și de a experimenta tot ce are El mai bun. Și simțeam că nu pot ajunge acolo. Aceasta se întâmplă foarte des cu mulți creștini care experimentează botezul Duhului Sfânt la un moment dat, primesc puterea și apoi pentru că nu mai simt nimic în trupurile lor, ei cred că a plecat sau că trebuie să aștepte și să se roage din nou pentru ea, sau că trebuie să se sfințească și să postească ca să o primească. Dar în tot acest timp, puterea este acolo, ea trebuie doar să fie stârnită și activată, prin reînnoirea minții, închinare și rugăciunea în limbi. 

În spiritul tău născut din nou ai deja toată puterea lui Dumnezeu. Este doar o chestiune de a elibera ceea ce ai, și nu de a merge și a încerca să obții ceva de la Dumnezeu. Acest concept mi-a revoluționat viața și sper că va face același lucru și pentru viața ta. O dată ce ai fost născut(ă) din nou, viața creștină nu este un proces de a obține lucruri de la Dumnezeu, ci mai degrabă un proces de reînnoire a minții prin care înveți să eliberezi ceea ce ai primit deja. Este mult mai ușor să eliberezi ceva ce ai primit deja decât să încerci să obții ceva ce nu ai. Acest proces de încercare de a obține ceva ce nu ai și care nu este o realitate pentru tine, are deja un element de îndoială în el. Cu alte cuvinte, tu crezi că este posibil, dar nu crezi că este deja o realitate finalizată. Perspectiva ta este una de a tinde spre ideal, de a încerca să te îndrepți înspre acolo, și doar de a începe să crezi pe Dumnezeu pentru vindecare, bucurie, victorie, putere, prosperitate și sfințenie. Însă această perspectivă conține deja un element al îndoielii. Crezi că este posibil, dar nu crezi s-a realizat deja pentru tine și în tine. Dar, o dată ce ajungi să crezi că deja s-a realizat, cum poți să te mai îndoiești că nu vei primi ceva ce aveai deja? În practică, nu te îndoiești că vei obține o mașină dacă o ai deja, nu? Același lucru se aplică și la o slujbă sau o casă, nu-i așa? Și știu că unii dintre voi gândiți: „Ei bine, bineînțeles că nu te îndoiești. De ce te-ai îndoi că vei primi ceva ce ai deja?” Ei bine, aceasta este și ideea pe care încerc să o transmit. Încerc să fac o ilustrație aici. În ce privește lucrurile naturale, nu facem asta. Dacă deja ai obținut ceva, nu te mai îndoiești că îl vei obține. Dar dacă spui: „Mă încred în Dumnezeu pentru vindecare” și apoi începi să te zbați și să spui: „Îndepărtez acest gând de îndoială. Cred că voi primi vindecare. Dumnezeu mă va vindeca. Voi primi miracolul meu de la Dumnezeu”, te afli în aceeași situație prezentată mai sus. Unul dintre motivele pentru care te îndoiești este că nu crezi că ai primit deja vindecarea. Crezi că o poți obține, dar nu crezi că ai și primit-o deja. <...

După cum am menționat pe scurt mai devreme, conștiința poate fi curățată sau poate rămâne curată prin simpla neîncălcare a ei. Însă, atunci când păcătuiești și îți încalci conștiința, ea poate fi curățată de vinovăția acelui păcat amintindu-ți, meditând, crezând și chiar declarând cu voce tare patru lucruri: 

(1) ai fost făcut(ă) neprihănit(ă) în natura duhului tău pentru totdeauna la momentul salvării tale; 

(2) ești liber(ă) de condamnare pentru totdeauna chiar și atunci când mai faci fapte păcătoase; 

(3) păcatele tale trecute, prezente și viitoare au fost complet șterse la momentul salvării tale; 

(4) în realitatea duhului, dacă ai fost cu adevărat născut(ă) din nou, nici măcar nu mai poți înfăptui vreun alt păcat vreodată. 

Duh, suflet și trup

O bună înțelegere a ființei umane ca duh, suflet și trup, precum și a rolului fiecăreia dintre aceste părți este de o importanță vitală atât în procesul curățării conștiinței noastre cât și cel al creșterii spirituale. Această învățătură a revoluționat viața mea personală și a rezolvat o parte din frustrările și confuzia pe care le experimentam atunci când citeam și studiam Cuvântul lui Dumnezeu. Mi-a oferit o bază solidă pentru toate celelalte lucruri pe care Dumnezeu mi le-a descoperit de-a lungul anilor despre neprihănire, conștiință, mărturisirea păcatelor, siguranța veșnică a salvării și despre sfințire. De asemenea, m-a ajutat să scap de multe gândiri greșite din viața mea. Mă rog să aibă același impact și asupra ta în timp ce citești această carte. 

Aș vrea să încep această secțiune prin a citi 1 Tesaloniceni 5:23 care ilustrează în mod clar cele trei părți ale ființei umane. Oamenii sunt spirite care au un suflet și trăiesc într-un trup. Există multe Scripturi care dezvăluie tricotomia ființei umane, dar 1 Tesaloniceni 5:23 este cel mai clar pasaj în această direcție, care nu mai are nevoie de altă dovadă: 

1 Tesaloniceni 5:23 (BTF2015) 

23 Și însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească complet; și întregul vostru duh și suflet și trup, să fie păstrate ireproșabile până la venirea Domnului nostru Isus Cristos. 

Acest lucru este atât de evident încât nu cred că poate exista vreun argument credibil împotriva faptului că noi, oamenii, suntem alcătuiți din duh, suflet și trup. Aspectul acesta este foarte important pentru că sunt unele teologii care cred că noi, oamenii, de fapt, suntem făcuți din două părți, și anume suflet și trup. Probabil că aceasta nu este o poziție teologică dominantă, dar în ceea ce privește practica, în ceea ce privește viața de zi cu zi a oamenilor, foarte puțini înțeleg conceptele de duh, suflet și trup. Majoritatea oamenilor confundă sufletul cu duhul, ca fiind același lucru și consideră că sunt făcuți doar din două părți: o parte fizică și o parte interioară mental-emoțională, pe care majoritatea o asociază cu personalitatea lor. De fapt, dacă te vei uita în concordanța lui James Strong de limbă ebraică și greacă, una din principalele concordanțe pe care oamenii o folosesc pentru a căuta cuvinte grecești în Noul Testament, ea chiar definește cuvântul ”duh” (”pneuma” în greacă) ca fiind ”sufletul nemuritor” și nu face o distincție între cele două. Studiul meu asupra Cuvântului lui Dumnezeu a dezvăluit o diferență clară între duh și suflet, astfel că nu pot fi de acord cu acea definiție din greacă a cuvântului ”pneuma”. Înseamnă mai mult decât sufletul nemuritor; este vorba despre duhul omului, despre acea parte interioară a noastră.

Există trei părți distincte: duh, suflet și trup. Trupul este, în mod evident, ușor de recunoscut. Dacă te uiți într-o oglindă, aceea este partea pe care o vezi imediat. Dacă ai vorbi cu mine față în față acum, trupul meu ar fi acea parte la care te-ai uita, însă tu te-ai adresa, de fapt, sufletului meu, care este partea mea mentală și emoțională. Unii oameni definesc sufletul ca fiind compus din minte, voință și emoții și aceasta este, cu siguranță, adevărat. Însă, nu cred că se rezumă exclusiv la acestea, ci este mai mult decât atât. Eu cred că conștiința noastră face și ea parte din suflet. Sufletul este, în esență, personalitatea ființei umane. Dacă aș atinge trupul tău fizic, poți simți aceasta. Dar aș putea, de asemenea, să te ating prin cuvinte. De exemplu, prin această carte, fără să interacționez cu tine fizic, vorbesc sufletului tău și aceasta îți poate atinge emoțiile. Te poate face fie să te bucuri, fie să te întristezi sau să te superi. Și tu, de asemenea, la rândul tău, poți spune cuvinte care să rănească pe alți oameni, fără a-i atinge fizic în vreun fel. Fiecare persoană este în contact cu partea sa sufletească, așa cum este și cu partea trupească. Este ușor pentru tine să analizezi și să-ți dai seama cum te simți la un moment dat, dacă ești fericit sau deprimat. 

Trupul și sufletul sunt două domenii cu care fiecare dintre noi suntem în contact în mod constant și nu avem nevoie de foarte multe explicații cu privire la acestea. Dar partea spirituală din noi este un aspect cu totul diferit. În Ioan 3:1-8, când Isus vorbea cu Nicodim, unul din conducătorii sinagogii care a venit la El pe timp de noapte, Isus i-a spus că trebuie să se nască din nou. Nicodim a răspuns: ”Cum se poate întâmpla acest lucru? Cum se poate naște din nou un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?” În timp ce Isus încerca să-i explice acest lucru, Isus i-a zis: ”Ce este născut din carne, este carne; și ce este născut din Duhul, este duh”. Și ceea ce a vrut El să spună este că duhul e duh și carnea e carne și nu există nici o legătură directă între cele două. Ele sunt interdependente și am să explic imediat la ce mă refer, însă duhul e duh și carnea e carne. 

Tu nu poți simți duhul tău într-un mod fizic și natural. Din nou, dacă vrei să știi cum se simte trupul tău, nu trebuie decât să te gândești la aceasta și corpul îți va spune imediat dacă e obosit sau dacă este energizat și plin de adrenalină, sau dacă ești în formă bună și gata de o alergare. Poți face imediat o evaluare și să afli exact în ce stare se află trupul tău. De fapt, nici nu trebuie să te gândești prea mult, pentru că această informație îți este furnizată în permanență. De asemenea, este posibil ca și în domeniul sufletesc să faci o evaluare și să afli dacă ești fericit sau trist, dacă depresia este problema ta sau frica, sau dacă ești epuizat(ă) mental și ai nevoie de o pauză. Ești instantaneu în legătură cu toate acestea. Însă, tu nu îți poți contacta duhul tău prin emoțiile tale sau prin vreo cale fizică. Duhul nu poate fi accesat prin nici un mod natural și aici se află una dintre marile probleme ale vieții creștine: duhul este acea parte din noi care a fost schimbată în mod radical în momentul salvării. Duhul este partea din noi cu care Dumnezeu comunică și tot duhul este acea parte din noi prin care curge viața și puterea lui Dumnezeu. Și dacă nu înțelegi acest lucru, atunci când Scriptura îți spune că ai în tine aceeași putere care L-a înviat pe Cristos din morți (Romani 8:11), sau că poți face aceleași lucrări pe care Isus le-a făcut (Ioan 14:12), sau că ești o creație complet nouă (2 Corinteni 5:17), atunci vei căuta la trupul tău fizic și la partea mental-emoțională a personalității tale, și dacă nu vei putea vedea, gusta, auzi, mirosi sau simți ceea ce Biblia afirmă despre tine, atunci imediat vei percepe acest lucru ca și o contradicție și te vei simți conflictuat. Vei începe atunci să gândești că Biblia este așa de greu de înțeles, vei vedea discrepanța dintre experiențele tale și ce spune Cuvântul lu...

Acum că ne-am întors la Domnul și am fost născuți din nou, Dumnezeu nu vrea să mai avem o conștiință rea, ci o conștiință bună și perfectă. El nu vrea să mai fim dominați de conștiință, ci dorește să ne curățăm pe noi înșine de o conștiință întinată. Există o cale mai bună de a relaționa cu Dumnezeu. 

Haideți acum să vedem cum conștiința noastră împreună cu comportamentul sau purtarea noastră poate genera două tipuri de conștiențe care ne sunt ambele dăunătoare: o conștiență a faptelor moarte și o conștiență a păcatului. După cum știm deja, conștiința noastră ne anunță când am făcut ceva greșit. Când conștiința este tăcută pentru o perioadă mai lungă de timp din cauză că poate facem niște fapte bune, suntem mai morali sau poate nu încalcăm marea majoritate a poruncilor lui Dumnezeu, s-ar putea să începem să gândim și să simțim, fără să ne dăm seama, că am devenit vrednici de favoarea lui Dumnezeu și că ni se cuvin binecuvântările și puterea Lui, datorită faptelor noastre. În acel moment, noi ne-am format o conștiență a faptelor noastre bune. Biblia numește aceasta conștiența faptelor moarte și voi explica mai bine în câteva momente ce sunt, de fapt, faptele moarte. În aceeași manieră, când conștiința ne spune în mod repetat pentru o perioadă mai lungă de timp (și îi permitem să facă acest lucru) că am greșit, că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și că am eșuat, aceasta ne va face să ne simțim condamnați și nevrednici de favoarea lui Dumnezeu, de binecuvântările și de puterea Sa. În acel moment, noi ne-am dezvoltat o conștiență a păcatului, o mentalitate că încă suntem păcătoși. Nici una dintre aceste două situații nu este bună sau de dorit. O conștiință perfectă este aceea căreia nu-i permitem nici să se bazeze pe faptele bune pentru acceptare înaintea lui Dumnezeu, și nici să ne condamne din cauza păcatului. Cartea Evrei acoperă ambele scenarii în capitolele 9 și 10. Să citim primul pasaj din capitolul 9:

Evrei 9:9–14 (NTR) 

9 Aceasta este o ilustraţie a timpului prezent, arătând că atât darurile, cât şi jertfele care erau aduse nu puteau să ducă la desăvârşire conştiinţa celui care se închina. 

10 Acestea sunt în legătură numai cu mâncarea, cu băutura şi cu diferite ceremonii de purificare; sunt reguli exterioare, care există până la vremea stabilirii noii ordini.

11 Însă atunci când Cristos, ca Mare Preot al lucrurilor bune care au venit, a intrat în cortul mai mare şi perfect care nu este făcut de mâini – adică nu este parte a acestei creaţii – 

12 nu cu sânge de capre şi de viţei, ci cu propriul Lui sânge, a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, obţinând astfel o răscumpărare veşnică. 

13 Dacă sângele caprelor şi al boilor şi stropirea cu cenuşa unei juninci îi sfinţeşte pe cei pângăriţi (având în vedere curăţirea trupului), 

14 cu cât mai mult sângele lui Cristos – Care, prin Duhul veşnic, S-a dat pe Sine, fără pată, lui Dumnezeu – va curăţi conştiinţa noastră de faptele moarte, pentru a ne închina Dumnezeului celui Viu!

Dacă punem împreună versetele 9 și 14, putem observa că a fi făcuți perfecți în ceea ce privește conștiința noastră înseamnă a ne curăța conștiința noastră de faptele moarte. Legea de jertfe a Vechiului Testament nu a putut realiza acest lucru. Ce sunt faptele moarte? Faptele moarte sunt fie fapte bune făcute dintr-o motivație greșită, fie fapte bune pe care ne bazăm ca și neprihănire în fața lui Dumnezeu. De exemplu, fariseii si saducheii nu se vedeau pe ei înșiși ca fiind păcătoși, ci dimpotrivă, se vedeau neprihăniți din cauză că respectau Legea exterioară, se concentrau mai mult pe exterior, și la nivelul minții lor ei nu își încălcau conștiința. Ei erau niște oameni morali și buni în ochii lor. Conștiința lor nu îi acuza, ci le creștea încrederea de sine. Ei nu aveau o conștiență a păcatelor lor, ci o conștiență de fapte moarte. Cu alte cuvinte, ei erau mai mult conștienți de faptele lor bune decât de multitudinea păcatelor lor.

Când credincioșii în Cristos cred că dacă țin post și se roagă mai mult, sau nu fac lucruri imorale, sau fac o lucrare de slujire pentru Dumnezeu, din cauza aceasta Dumnezeu ar trebui să îi binecuvânteze sau să lucreze cu putere prin ei, atunci conștiința lor este rea și plină de fapte moarte, de care trebuie să fie curățată. Credincioșii trebuie să aibă conștiența neprihănirii lui Cristos și să fie conștienți de faptul că aprobarea înaintea lui Dumnezeu, favoarea lui Dumnezeu și binecuvântările Sale sunt bazate doar pe neprihănirea lui Cristos, și nu pe faptele lor bune sau disciplinele lor spirituale. A nu fi conștienți de faptele noastre bune nu înseamnă că nu există un bine absolut în lume; nu înseamnă că ar trebui să fim indiferenți față de orice faptă bună sau să negăm existența binelui. Faptele bune sunt bune, lui Dumnezeu Îi plac, și noi ar trebui să urmărim să le facem într-o cât mai mare măsură. De fapt, Dumnezeu este Cel care a pregătit deja multe fapte bune dinainte pentru noi în Cristos, ca noi să umblăm în ele (Efeseni 2:10), și pentru care tot El ne va și răsplăti la sfârșit. Însă a nu fi conțienți de faptele noastre bune înseamnă să nu ne bizuim pe acele fapte bune în mintea noastră ca fiind temeiul prin care primim ceva de la Dumnezeu. Același lucru este valabil și cu disciplinele spirituale cum ar fi postul, rugăciunea, închinarea sau meditarea la Cuvânt. Acestea sunt toate foarte bune și ele trebuie să fie făcute pentru că ele ne schimbă pe noi și mintea noastră astfel încât să manifestăm o mai mare credință în viețile noastre, care la rândul ei, materializează mai multe binecuvântări pentru noi în lumea naturală. Însă, aceste discipline nu Îl schimbă pe Dumnezeu și nici nu Îl determină să facă ceva pentru noi. El deja a făcut totul pentru noi și ne-a dat totul. Disciplinele doar ne ajută pe noi să obținem mai repede și într-o măsură mai mare ceea ce Dumnezeu deja ne-a dat. Acum haideți să citim despre celălalt tip de conștiență în Evrei 10:

Evrei 10:1–4 (BTF2015) 

1 Fiindcă Legea, având o umbră a lucrurilor bune ce vor veni și nu însăși imaginea lucrurilor, nu poate niciodată să desăvârșească pe cei ce se apropie de ea cu acele sacrificii, pe care le-au oferit neîncetat an după an.

2 Altfel, nu ar fi încetat ele să fie oferite? Pentru că închinătorii trebuiau să nu mai aibă conștiența păcatelor, o dată curățați.

3 Totuși, în sacrificiile acelea este o reamintire a păcatelor în fiecare an.

4 Fiindcă este imposibil ca sângele taurilor și al țapilor să înlăture păcatele.

Acest pasaj vorbește despre a nu mai avea o conștiență a păcatelor. Acest lucru a fost realizat în Cristos, dar nu a putut fi realizat în timpul Legii. Ispășirea în Vechiul Testament doar acoperea temporar păcatele. Sângele lui Isus însă nu doar ne-a acoperit păcatele atunci când a făcut ispășire pentru noi, ci ne-a curățat de toate păcatele noastre pentru totdeauna. Păcatele noastre – atât din trecut și prezent, cât și din viitor – au fost toate șterse și eliminate o dată pentru totdeauna. Acesta este motivul pentru care noi nu ar mai trebui să fim conștienți de păcatele noastre. Noi nu trebuie să ne mai vedem pe noi înșine ca și păcătoși, chiar și atunci când încă mai păcătuim, pentru că păcatele noastre viitoare au fost și ele deja șterse. A nu fi conștienți de păcatele noastre nu înseamnă că păcatul nu mai este păcat, că răul nu mai există sa...

Aici ajungem la un punct important care îți poate schimba relația ta cu Dumnezeu într-un mod semnificativ dacă înțelegi acest concept într-un mod adecvat. Motivul pentru care Dumnezeu a dat Legea a fost pentru a aduce conștiința noastră înapoi la locul potrivit, la modul în care Dumnezeu a intenționat-o să funcționeze, în conformitate cu standardul Său. Legea a fost o încercare de ”resetare” și de recalibrare a conștiinței. Acesta a fost scopul Legii, respectiv scopul celor zece porunci. Însă religia nu a prins această idee, ci a promovat noțiunea că motivul pentru care Dumnezeu a spus ”să nu faci una sau alta” a fost pentru că El a vrut ca tu să împlinești toate aceste porunci, astfel încât să fii neprihănit înaintea Lui. Dar nimeni nu poate ține Legea. Nimeni nu a împlinit Legea vreodată. Aceasta s-ar putea să fie o afirmație radicală pentru mulți oameni. Unii dintre voi s-ar putea încă să fiți de părere că Dumnezeu a dat Legea oamenilor pentru ca ei să o împlinească. Nu este adevărat. Niciodată nu vei putea ține Legea. Legea nu a fost dată ca să o împlinești. Ea a fost dată ca să îți arate standardul de moralitate și de perfecțiune al lui Dumnezeu. Dacă te predai Legii, acest lucru va determina conștiința ta să înceapă să funcționeze corect, îți va calibra și regla „sistemul intern de monitorizare morală”.

Încearcă pentru un moment să îți imaginezi că te afli pe nisipuri mișcătoare și că te scufunzi, iar toți ceilalți oameni din jurul tău se află în aceleași nisipuri mișcătoare. Dacă toți se scufundă în același ritm, majoritatea nu vor observa acest lucru, și astfel viteza de scufundare va fi relativă deoarece fiecare se compară cu ceilalți. Însă, dacă există un stâlp cu marcaje înfipt pe margine unde pământul e solid, chiar dacă toți se scufundă în același ritm, tu poți să te uiți la acel stâlp și să realizezi următorul lucru: ”Mă scufund, treaba e serioasă.” În acest caz, tu ai un punct de referință fix și de neclintit. În același fel, Legea, cu cele zece porunci, a fost standardul neclintit al lui Dumnezeu de bine și rău, și motivul pentru care El a dat Legea a fost de a-ți reactiva conștiința și de a te aduce înapoi la poziția în care nu ai mai avea o conștiință insensibilă, rea și întinată, sau o conștiință care a fost distorsionată prin compararea ta cu alți oameni. 

Legea a fost dată pentru a-ți arăta binele și răul, și pentru a te condamna. Legea nu a fost dată să te elibereze, ci să te condamne. 

2 Corinteni 3:7–9 (NTR) 

7 Dar dacă slujba morţii, încrustată în litere, pe table de piatră, a fost cu slavă, astfel încât poporul Israel n-a putut privi la faţa lui Moise, din cauza strălucirii trecătoare a feţei lui, 

8 cu cât mai mult este cu slavă slujba Duhului? 

9 Căci, dacă în slujba aducătoare de condamnare era slavă, cu mult mai mult slujba aducătoare de dreptate (neprihănire) va abunda de slavă!

Cele zece porunci au fost singurele porunci scrise și inscripționate în piatră, după cum este menționat în versetul 7. Acele zece porunci sunt numite slujba morții în versetul 7 și slujba condamnării în versetul 9. În Noul Testament, Isus a venit să ne dea viață, iar Satan a venit să ne aducă moarte:

Ioan 10:10 (BTF2015) 

10 Hoțul nu vine decât pentru a fura și a ucide și a nimici. Eu am venit ca ele să aibă viață și să o aibă din abundență.

În Noul Testament, Isus te-a eliberat de condamnare, dar diavolul și conștiința ta continuă să te condamne. Conștiința e ca un robot care știe numai de bine și rău. Ea știe doar când ai păcătuit, dar nu știe despre înțelepciunea mai înaltă a lui Dumnezeu și despre neprihănirea Sa în Cristos care a șters deja acele păcate cu care conștiința te condamnă:

Romani 8:1 (NTR) 

1 Așadar, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus (care nu trăiesc conform cărnii, ci conform Duhului).

Isus care a împlinit toată Legea și a cui viață a fost în completă unitate cu Legea, nu te condamnă când păcătuiești, și totuși Legea te condamnă și a fost mereu în slujba condamnării. Nu Isus este Cel care te condamnă când păcătuiești, ci conștiința ta alimentată de Lege.

1 Corinteni 15:56 (NTR) 

56 Boldul morții (sau înțepătură morții) este păcatul, iar puterea păcatului este Legea.

Acest pasaj ne spune că păcatul produce moartea și că puterea păcatului stă în Lege. Înainte de a vorbi despre păcat și Lege, aș vrea să explic puțin ce înseamnă boldul morții, pentru că eu personal nu am înțeles această expresie mulți ani de zile și sunt sigur că sunt și alți creștini care chiar mă ascultă în aceeași situație. Ce înseamnă boldul morții? Traducerea literală a cuvântului ”bold” din engleză sau din greacă este ”înțepătură” sau ”mușcătură”. Deja începem să vedem ceva interesant. Practic prima parte a versetului ne spune că păcatul este înțepătura morții. Cum îi înțeapă moartea pe oameni, inclusiv pe credincioși, prin păcat și ce înseamnă acest lucru practic? Când oameni păcătuiesc, moartea însăși îi înțeapă. Acest lucru este similar cu o înțepătură de scorpion sau cu injectarea unei doze de venin în ființa lor. O dată ce înțepătură are loc, moartea începe să le afecteze personalitatea, mintea, gândurile, sentimentele, stările lor de spirit, precum și trupul lor fizic, fără ca ei să-și dea seama măcar, deoarece efectele morții nu se văd de obicei imediat. Cum se manifestă moartea în viața lor? Ei nu își vor pierde mântuirea dacă sunt credincioși cu adevărat, dar moartea va afecta calitatea vieții lor aici pe pământ. Păcatul aduce condamnare și vinovăție care paralizează capacitatea credincioșilor de a-I sluji lui Dumnezeu și oamenilor cu deplină bucurie și pace, deoarece conștiința lor este întinată de păcat. Ei încep să se simtă poate confuzi, deprimați, descurajați, copleșiți sau fără speranță fără niciun motiv și apoi se întreabă de ce li se întâmplă toate aceste lucruri. De asemenea, aceștia își pierd pacea și bucuria și devin slabi în credință atunci când vine vorba de a face față diferitelor situații din viață. Un motiv pentru care li se întâmplă toate acestea este că moartea s-a infiltrat în ființa acestor oameni prin faptele lor păcătoase și a început să îi afecteze negativ. În mod similar, trupul fizic este afectat încet de moarte. Acești oameni s-ar putea să înceapă să sufere dintr-o dată de anumite boli, să îmbătrânească mai repede, și chiar să moară prematur. Când Adam și Eva au păcătuit, au fost mușcați de moarte și, din acel moment, moartea a început să lucreze în ei. Deși nu toate efectele morții au fost văzute imediat, încet încet fiecare parte a ființei lor a fost afectată de aceasta, până când au murit în cele din urmă chiar și fizic. Ritmul și frecvența faptelor tale păcătoase accelerează sau încetinesc manifestările morții în viața ta. Acesta este un motiv pentru care noi, ca și credincioși în Cristos, suntem interesați să umblăm în sfințenie, astfel încât să trăim vieți mai lungi, mai sănătoase, mai fericite și mai bogate și să împlinim chemările și destinele pe care Dumnezeu le-a trasat pentru noi.

Acum, să revenim la a doua parte a versetului pe care l-am citit mai devreme, unde se vorbea despre păcat și Lege. Legea nu te-a întărit pe tine în lupta ta...

Scopul și efectele conștiinței

În Romani 1:18-20, ni se arată ca orice persoană are o constiință. Este imposibil ca cineva să nu aibă o conștiință. 

Romani 1:18–20 (BTF2015)

18 Fiindcă furia lui Dumnezeu este revelată din cer împotriva a toată neevlavia și nedreptatea oamenilor care țin adevărul în nedreptate.

19 Pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este arătat în ei (nu lor); fiindcă Dumnezeu le-a arătat.

20 Fiindcă lucrurile invizibile ale Lui de la creația lumii sunt văzute clar (nu vag), fiind înțelese prin lucrurile făcute, deopotrivă puterea lui eternă și Dumnezeirea; așa că ei sunt fără scuză.

Unii oameni cred că există ființe umane fără conștiință, care nu au nici o condamnare asupra păcatului și că doar religia este cea care a impus oamenilor această cunoaștere a binelui și răului. Unii afirmă că toate lucrurile ar fi mult mai bune dacă nu ar exista oameni religioși care să le spună tuturor ce este bine și ce este rău. Cu toate acestea, acest pasaj arată faptul că această cunoaștere este pusă de Dumnezeu în interiorul tuturor. Este ca un dispozitiv de localizare care îți spune în mod constant când ai luat-o pe calea greșită. Cu toate că este inconfortabil și niciunuia dintre noi nu îi face plăcere să i se spună mereu când a greșit, ne este totuși necesar. Pentru a primi mântuirea, trebuie mai întâi să fii conștient(ă) de nevoia ta de mântuire.

            O întrebare s-ar putea ridica aici în mintea unor oameni cu privire la Isus și la conștiință. Din moment ce Adam a primit conștiința după ce a păcătuit, iar Isus s-a născut fără păcat, a avut Isus conștiință? A avut El nevoie de conștiință din moment ce nu a păcătuit niciodată? Desigur, că și Isus a avut conștiință. În primul rând, El a avut conștiință pentru că trebuia să păstreze toate atributele umanității, cu excepția naturii păcătoase. El trebuia să fie om în toate aspectele, astfel încât jertfa Sa să fie semnificativă și omenirea să se poată identifica cu El în moartea Lui, ca plată pentru păcatele ei. În al doilea rând, a avea conștiință nu face pe cineva păcătos. Conștiința este sfântă deoarece reflectă natura și standardul moral al lui Dumnezeu. Isus a avut conștiință pentru că a fost om, dar nu a încălcat-o niciodată. 

Mințile cercetătoare s-ar putea să meargă mai departe cu întrebările și acest lucru e foarte bun. Întotdeauna încurajez întrebările din Cuvântul lui Dumnezeu. Următoarea posibilă întrebare este aceasta: „Întrucât Isus a avut conștiință și El este și Dumnezeu, înseamnă acest lucru că și Dumnezeu, Tatăl sau Duhul Sfânt au conștiință? La urma urmei, Geneza 3:22 arată că întreaga Trinitate - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - aveau cunoștința binelui și răului. În acel pasaj, Dumnezeu a spus: ‘Iată, omul a devenit ca unul dintre noi, să cunoască binele și răul.' Dacă Dumnezeu, Tatăl știa binele și răul, nu înseamnă aceasta că și El avea conștiință?” Ei bine, nu neapărat. Întreabă-te următorul lucru: „Are Dumnezeu, Tatăl, cu adevărat nevoie de o conștiință?” Eu cred că Dumnezeu, Tatăl, nu a avut niciodată conștiință și de aceea El nici nu a creat pe om la început cu o conștiință. În acest moment, s-ar putea cu adevărat să te alarmezi: „Ce? Nu-i acest lucru erezie?" Ei bine, te încurajez să fii calm(ă) pentru o clipă și să gândești puțin mai adânc la aceasta împreună cu mine. Dumnezeu este neprihănit și drept. El există în neprihănire și însăși natura Sa este neprihănire. El nu are o busolă morală care să-L guverneze. Prin însăși natura Lui, Dumnezeu are dreptate tot timpul. Tot ceea ce spune și face Dumnezeu este corect și drept. 

Conceptele de bine și de rău sunt atât de adânc înrădăcinate în noi ca ființe umane, încât ne este dificil să ne imaginăm o perspectivă în care binele și răul nu există. A-L vedea pe Dumnezeu ca simbolul suprem al bunătății morale este doar o perspectivă umană. Însă, Dumnezeu este mult mai mult decât atât. El este neprihănire. Există o diferență între acestea două și voi explica de ce. De exemplu, dacă Îl vezi pe Dumnezeu ca fiind pur și simplu moral, atunci legile Sale sunt susceptibile pentru dezbateri morale. Standardele morale se schimbă în timp. Ceea ce este imoral pentru o cultură este acceptabil în alta. Poți dezbate moralitatea la nesfârșit și nu ai să ajungi niciodată la un punct comun de agreare. Acest lucru este evident mai ales în problema căsătoriei între persoane de același sex. Dumnezeu a definit căsătoria doar între un bărbat și o femeie. Acest lucru nu se discută, însă oamenii au făcut din el un argument moral și etic. „Cum să nu permiți la doi oameni care se iubesc să se căsătorească? Cui îi pasă că sunt de același sex?” Deși înțeleg logica din spatele acestui argument, nu contează, deoarece legea lui Dumnezeu nu este etică sau morală - ea este dreaptă și neprihănită. Prin urmare, Dumnezeu are dreptate și aceasta nu se discută. A fost oare un lucru imoral simpul fapt că Adam și Eva au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului? Nu, deloc conform standardelor morale. Ce este așa de rău în a mânca din fructul unui pom? Însă, acela a fost un păcat capital și un lucru imoral, deoarece Dumnezeu a spus așa. A fost oare imoral faptul că Moise a lovit stânca a doua oară în loc să-i vorbească? Nu, nu a fost un lucru păcătos în sine. Cu toate acestea, a fost un păcat grav pentru care Moise a fost aspru pedepsit din cauză că Dumnezeu îi spusese să vorbească stâncii și nu să o lovească. Vedeți diferența dintre o busolă morală și dreptate?

Acum, haideți să încercăm să definim răul pe baza a ceea ce am spus până acum. Deoarece Dumnezeu este drept, există doar două răspunsuri posibile din partea oamenilor la ceea ce spune Dumnezeu. Ascultă de Dumnezeu și trăiește. Răscoală-te împotriva lui Dumnezeu și mori. Orice lucru care duce la moarte, suferință sau judecată este ceea ce Biblia definește ca fiind rău. Răul nu este o entitate obiectivă care există în opoziție cu Dumnezeu. Răul este tot ceea ce duce la moarte, necaz sau judecată, deoarece e răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Pentru om, aceasta este doar o chestiune de alegere morală: ascultă de Dumnezeu, ceea ce e un lucru bun, și trăiește; respinge pe Dumnezeu, ceea ce e un lucru rău, și mori. Însă, pentru Dumnezeu, este o chestiune de adevăr. Dumnezeu a spus că plata păcatului este moartea, astfel că atunci când păcătuiești, vei muri cu siguranță. Dumnezeu cunoaște binele și răul, nu datorită unei conștiințe și nici din cauză că El Însuși a experimentat răul, ci pentru că răul este tot ceea ce Dumnezeu nu este. Răul constituie tot ce e contrar naturii lui Dumnezeu și decretelor Sale care sunt adevăr.

După cum am menționat pe scurt în sesiunea precedentă, când omul a mâncat din pomul interzis, s-au întâmplat două lucruri. În primul rând, spiritul omului a murit și a fost separat de neprihănirea lui Dumnezeu. În al doilea rând, omul a primit conștiința pentru a face distincția între bine și rău. Spiritul omului nu a murit din cauza fructului în sine în sensul că fructul a fost ceea ce i-a adus moartea. Omul a murit pur și simplu din cauză că nu a respectat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din acel pom. În momentul în care omul a încălcat porunca lui Dumnezeu, el a devenit rău și a cunoscut răul doar din cauză că s-a opus unei porunci drepte pe care Dumnezeu i-o dăduse. Dacă pomul cunoașterii binelui și răului ar fi transmis omului moartea și răul, atunci ar fi trebuit să fi fost numit pomul morții sau pomul răului. La urma urmei, celălalt pom important a fost numit pomul vieții, deoarece ar fi dăruit viața veșnică trupului lui Adam. Însă, pom...

Cei ce cred în Cristos trebuie să își mărturisească păcatele? Dacă da, cum ar trebui ei să facă acest lucru și care este importanța mărturisirii? Dacă nu este nevoie să își mărturisească păcatele, de ce nu? Credincioșii autentici născuți din nou își pot pierde vreodată mântuirea? În această serie, vom avea o discuție extinsă despre practica mărturisirii păcatelor, conștiință, neprihănire, siguranța mântuirii, și despre biruința asupra ispitelor și trăirea în sfințenie. Acum trebuie să admit și să ofer un mic avertisment ascultătorilor mei că unele lucruri pe care le voi împărtăși aici sunt de obicei mai dificile și greu de acceptat pentru marea majoritate a creștinilor. Însă te încurajez să asculți până la sfârșit și pe măsură ce asculți, să pui deoparte temporar lucrurile pe care nu le înțelegi sau pe care nu ești gata să le accepți încă. Duhul Sfânt te va învăța toate lucrurile (Ioan 14:26), te va călăuzi în tot adevărul (Ioan 16:13), și El îți va da pace. Dificultatea acestor subiecte nu decurge din faptul că eu caut să aduc ceva nou, ieșit din comun și șocant, ci mai degrabă din faptul că ele sunt destul de diferite de modul în care au fost abordate și practicate de creștinismul obișnuit în general, în special când vine vorba de mărturisirea păcatelor, de neprihănire, și de siguranța mântuirii. Însă acestea sunt lucruri de care Duhul Sfânt m-a convins din Cuvântul lui Dumnezeu, și despre care nu pot tăcea.

Ceea ce este prezentat în această carte e ceea ce Duhul Sfânt ne-a revelat direct soției mele și mie, ”concept cu concept” de-a lungul unei perioade de aproximativ treisprezece ani. Aceste revelații au fost, de asemenea, modelate, ajustate și confirmate de învățăturile diferiților pastori și învățători din trupul lui Cristos precum Joseph Prince, Chris Oyakhilome, Curry Blake, Andrew Wommack și Ryan Rufus. Sunt etern recunoscător și mulțumitor pentru acești oameni prin care Dumnezeu a lucrat atât de puternic în viețile noastre și prin care ne-a adus atâtea revelații, libertate și pace. Atât lui Dumnezeu cât și lor doresc să le acord meritul ce li se cuvine pe deplin, și în același timp să încerc să transmit mai departe cât de bine pot și altor oameni acest mesaj puternic al harului și al neprihănirii.

Ca principiu general, o minciună nu devine adevăr doar pentru că a fost propagată timp de sute de ani de-a lungul istoriei sau pentru că majoritatea oamenilor au acceptat-o ca și adevăr. Din când în când, oamenii lui Dumnezeu trebuie să reevalueze unele din doctrinele existente în creștinism pentru a vedea dacă sunt într-adevăr în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu. 

Un prieten bun de-al meu mi-a împărtășit o istorioară comică din familia lui de atunci când 
 s-a căsătorit, când obișnuia să meargă la familia soției sale pentru mesele de sărbători. El a observat la un moment dat că în timp ce această familie se pregătea să gătească friptura de pulpă de porc, mereu tăia și arunca o parte bună din pulpa de porc. Prietenul meu le-a întrebat pe gospodine de ce făceau acest lucru. Răspunsul pe care l-a primit a fost că ele așa au făcut mereu friptura de pulpă de porc pentru că așa e rețeta. Așa că prietenul meu a început o mică investigație pe cont propriu în familia soției pentru a afla de ce făceau așa și de ce totuși aruncau o carne atât de bună. A întrebat-o pe soție, pe cumnate, și pe soacră, până când a aflat motivul din spatele acestui obicei: străbunica soției sale a fost cea care a inițiat acest obicei și a tăiat acea parte a pulpei de porc doar pentru simplul fapt că nu încăpea în tava ei de gătit. Oau! Acesta este cu adevărat un motiv pertinent, nu? E nostim cum un obicei ridicol poate fi transmis din generație în generație fără a fi pus vreodată la îndoială. Dar acest lucru se întâmplă în realitate de multe ori și în multe alte domenii ale vieții noastre. Sunt sigur că fiecare dintre voi aveți propriile exemple de acest gen.

Unele dintre convingerile pe care le susții astăzi ca și creștin au fost probabil preluate pur și simplu de la părinți, pastori, prieteni și profesori fără a le contesta vreodată sau a le reexamina într-un mod constructiv. Probabil că nici nu ești conștient de acest lucru. Nu trebuie să iei de bun tot ce spun aici și să mă crezi pe mine pe cuvânt, ci consideră acest timp cât citești o perioadă de reevaluare a convingerilor tale. Verifică din nou pentru tine însuți împreună cu Scriptura și cu o minte deschisă dacă ceea ce spun este sau nu conform Scripturii. 

Aș dori să încep a crea contextul pentru discuția despre mărturisirea păcatelor și despre neprihănire vorbind mai întâi despre conștiința umană și despre scopul ei.

Conștiința Umană

Originea Conștiinței

Geneza 2:15–17 (BTF2015) 

15 Și DOMNUL Dumnezeu l-a luat pe om și l-a pus în grădina Edenului, să o lucreze și să o păzească.

16 Și DOMNUL Dumnezeu i-a poruncit omului, spunând: Din orice pom din grădină poți mânca în voie,

17 Dar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.” 

Dumnezeu îi dă aici o poruncă lui Adam să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului, pentru că în ziua în care va mânca, cu siguranță va muri. Apoi Satan vine și o ispitește pe Eva cu vicleșug, aruncând o umbră de îndoială asupra Cuvântului lui Dumnezeu care le-a fost vorbit. După cum știm cu toții,  Adam și Eva au mâncat din pomul interzis și ceva interesant li s-a întâmplat, pe lângă faptul că spiritul lor a murit instantaneu și a fost separat de Dumnezeu. Haideți să citim și Geneza 3:6-7:

Geneza 3:6–7 (BTF2015) 

6 Și când femeia a văzut că pomul era bun pentru mâncare și că era plăcut ochilor și un pom de dorit să facă pe cineva înțelept, ea a luat din rodul lui și a mâncat și a dat de asemenea soțului ei care era cu ea și a mâncat și el.

7 Și li s-au deschis ochii la amândoi și au știut că erau goi; și au cusut frunze de smochin laolaltă și și-au făcut șorțuri.

Acest pasaj ne spune că în momentul în care Adam și Eva au mâncat din fruct, ochii li s-au deschis. Care ochi? Nu vedeau bine înainte? Desigur că aveau o vedere perfectă și înainte, dar umblau și vedeau prin credință. Erau dominați mai mult de lumea spirituală în viziunea și percepția lor interioară. Lucrurile spirituale erau mai reale pentru ei decât lucrurile fizice, însă când au mâncat din acel fruct, percepția lor asupra lucrurilor spirituale s-a diminuat, iar cea asupra lucrurilor fizice a devenit predominantă. În ziua de azi noi considerăm ca fiind normal modul în care vedem, simțim și gândim acum, când este de fapt anormal în comparație cu felul în care Dumnezeu ne-a creat inițial. Și prin nașterea din nou, primim înlăuntrul nostru un spirit nou care este capabil să umble din nou prin credință și nu prin vedere. Apostolul Pavel ne spune în 2 Corinteni 5:7, 17 următoarele:

2 Corinteni 5:7 (BTF2015) 

7 (Fiindcă umblăm prin credință, nu prin vedere). 

2 Corinteni 5:17 (BTF2015) 

17 De aceea dacă este cineva în Cristos, este o creatură nouă, cele vechi au trecut; iată, toate au devenit noi.

Noi suntem chemați să umblăm prin credință în ceea ce spune Cuvântul despre nou...